Febra hemoragica de Crimeea – Congo

Date generale

Febra hemoragica de Crimeea – Congo (FHCC) a fost initial descrisa in Africa, de unde si denumirea de FH de Congo. Mai tirziu , s-au descris cazuri similare pe teritoriul ex-Uniunii Sovietice. Dupa al doilea Razboi Mondial , boala a fost descrisa si in peninsula Crimeea, unde pacientii prezentau febra, stare generala grava si exantem petesial ,uneori cu hemoragii severe si o rata a
letalitatii de 10%. Ulterior s-a generalizat utilizarea denumirii de febra hemoragica de Crimeea – Congo. Ultimele izbucniri epidemice s-au semnalat in 1998, in Pakistan ,cu 4 cazuri si 2 decese , si in Afganistan, cu 19 persoane afectate, dintre care 12 au decedat (3,4).

Agentul etiologic

Virusul apartine familiei Bunyaviridae, grupul Nairovirus,  reunind virusuri inrudite care alcatuiesc unul dintre cele 5 genuri ale familiei.

Procesul epidemiologic

Virusul are ca sursa si vector Hyalomma marginatum, fiind menrinut in focalitatea naturala, probabil, prin doua cicluri : unul care presupune transmiterea de la capuse la vertebrate si un altul , transovarian si transstadial, la capuse . Cele mai importante date privind epidemiologia si evolutia acestei boli au fost obtinute prin studiile intreprinse in Africa de Sud , zona in care infectia este endemic la erbivore care pot fi gazed pentru capusele vectoare. De regula, capusele imature prefer animalele mici, iar cele adulte, mamiferele de mari dimensiuni , iar mentinerea in circulatie a virusului implica , de aceea , mai multe specii de vertebrate.Si pasarile  migratoare pot fi surse pentru VFHCC, ceea ce explica raspindirea bolii in areale geografice indepartate . Infectia la om este, in general , rara, iar studiile serologice, chiar si in zonele endemic, demonstreaza ca majoritatea persoanelor  sunt seronegative . Transmiterea  virusului este posibila si prin contactul direct cu single persoanelor bolnave , cu secretiile acestora , descriindu-se  si episoade de infectii nosocomiale (1,4). Ultima izbucnire epidemica, inregistrata in sudul Africii , a afectat    123 persoane, dintre care 27 au decedat. In 54 cazuri (43,9%) a fost implicata  transmiterea prin intepatura capuselor , 45 (respective  36,6%) de pacienti fusesera expusi erbivorelor parazitate de capuse , unii dintre ei erau macelari si au putut fi infectati din orice sursa , iar 7 (5,7%) au fost considerate cazuri nosocomiale. Pentru restul pacientilor, 13,8% sursa de virus si calea de transmitere au ramas neprecizate, deoarece pacientii proveneau sau fusesera recent in zone rurale und ear fi putut intra in contact cu animale parazitate de capuse infectate. Intensitatea expunerii determina frecventa infectiilor si severitatea bolii la contacti care pot fi afectati, in proportie de 100% , iar rata letalitatii sa atinga 50%.  Majoritatea infectiilor cu caracter nosocomial s-au limitat la cazuri sporadic , dar riscul izbucnirilor  epidemic este crescut si din cauza faptului ca agentul etiologic este foarte rar identificat in timp util.

Semne clinice de recunoastere

Incubatia bolii este de 1-9 zile , cu o medie de 1-3 in cazul transmiterii prin capuse sau de 5-13 , cu media de 5-6 zile , cind aceasta are loc prin intermediul singelui. Boala debuteaza cu febra si mialgii, mimind o gripa,dar cu alura severa. Manifestarile hemoragice apar dupa citeva zile si constau in exantem, echimoze si gingivoragii,hematemeza si melena , insotite de leucopenia si trombocitopenie. Multi pacienti prezinta icter, hepatomegalie cu cresterea transaminazelor.Rata letalitatii, in medie de 30%, variaza intre 10 si 50%. Decesul survine , de cele mai mlte ori , in a 2-a saptamina de boala , prin hemoragii severe , stare de soc cu insuficienta renala. Pacientii care supravietuiesc fazei acute se vindeca , de regula , fara sechele. Prezenta anticorpilor specifici, in absenta unui tablou clinic manifest, sugereaza existent infectiilor sublinice (3,4). Confirmarea diagnisticului presupune izolarea virusului pe culture de celule , cu rezultate in termen de 1-6 zile, metoda mai putin sensibila decit izolarea pe soarecele  nou –nascut , ce insa are dezavantajul, obtinerii rezultatelor dupa 6-9 zile de la inoculare.Recent , s-a realizat o variant a PCR care permite diagnisticul precoce. Diagnosticul indirect este posibil prin evidentierea seroconversiei sau anticorpilor IgM prin ELISA; acestia persista ,in medie , 4 luni , fiind inlocuiti de cei de tip IgG, care ramin decelabili 5 ani .  In mod obisnuit , persoanele cu infectii severe sau cele aflate in primele zile de boala nu prezinta un titru decelabil, preferindu-se in aceste cazuri izolarea pe culture de celule cu identificarea antigenelor sau direct din tesuturi , prin IFsau ELISA.

Preventia

Desi, recent, a fost elaborate un vaccine cu virus omorit, utilizat in Europa de Est, se considera ca nu este sufficient de protectiv.Densitatea vectorilor raspinditi in numar mare si pe arii largi ar putea fi redusa prin utilizarea de insecticide si repelenti. Pentru zonele endemice , este necesara protectia individuala , mai ales primavera si toamna , prin examinarea atenta a hainelor si a tegumentelor expuse, pentru indepartarea capuselor, ca si utilizarea de repelenti. Pentru persoanele care lucreaza cu animale ,sunt utili repelentii pentru tegumente (de exemplu ,DEET) sau pentru haine (de exemplu , permetrin), utilizarea manusilor si hainelor de protective, pentru a preveni contactul pielii cu singele sau tesuturile infectate.

Combaterea  

Cind pacientii cu FHCC sunt admisi in spital, exista riscul infectiilor nosocomiale , de aceea, atiti cei confirmati, cit si cei cu suspiciunea de FHCC trebuie izolati cu utilizarea barierelor de protective cunoscute.Excretele  si lenjeria pacientilor vor fi decontaminate in mod riguros .Personalul medical este expus infectiei prin inteparea cu ace si instrumentar contaminat. Personalul medical care, accidental, a venit in contact cu singele sau produsele pacientilor, trebuie monitorizat zilnic in ceea ce priveste valorilor curbei febrile si prezenta simptomatologiei caracteristice bolii , cel putin 14 zile de la contactul presupus infectant.

Bibliografie

1.  Burt F.J., Swanepol R., Shieh W-j.: Immunohistochemical and in situ localization of Crimean – Congo hemorrhagic fever virus in human tissues and pathogenic implications; Arch. Patol. Lab. Med., 1997,121, 839-845.

2.  Hoogstraal H.: The epidemiology of tick-borne Crimean-Congo hemorrhagic fever in Asia , Europe , and Africa; J.Med.Entomol., 1997,15,304-309.

3.  Monath T.P.,Heinz F.X.: Flaviviruses. In :Fields Virology; Fields, Knipe, Howley (coord.) , editia a III-a , vol. 1, Lippincott-Raven, 1996,1016-1021.

4.  Tsai T.F.: Flavivirus (Yellow Fever, Dengue, Dengue Hemorrhagic Fever, Japanase Encephalitis, St. Louis Encephalitis , Tick-Borne Ecephalitis). In: Principles and Practices of Infectious Diseases, Mandell ,Bennet, Dolin (coord.), editia a V-a,vol.2, Churchill-Livingstone , 2000,1714-1735.