Elementele statului - Raporturile dintre stat si teritoriu, Notiunea si esenta statului, Elementele statului

Introducere

Am ales acesta tema “Elementele statului” din motivul ca este o problema ce merita o atentie deosebita, e foarte practica in zilele noastre, deoarece statul nostru se bazeaza pe trei elemente: Teritoriul, Populatia, Suveranitatatea
, fara de care statul e de neconceput. E important sa cunoastem pe ce se bazeaza statul, sa stim ce e teritoriul, delimitarea lui,
elementele constitutive ale ei, natiunea la fel e o problema ce trebuie sa o cunoastem si nu in ultimul rind suveranitatea. Elementele statului au o importanta majora, ele condi-
tioneaza atit aparitia cit si disparitia sau reinvierea statului.

Lucrarea este formata din:

UNotiunea si esenta statului;
“Statul- este un sistem organizational care realizeaza in mod suveran conducerea unei societati (a unui popor, stabilit pe un anumit teritoriu), detinind in acest scop atit mono- 48746igp93sic1p
polul crearii, cit monopolul aplicarii dreptului”.¹
UCaracteristica generala a elementelor constitutive ale statului;
“Teritoriul- este dimensiunea materiala a statului. El cuprinde solul, subsolul, apele si coloana de aer de deasupra solului si a apelor asupra carora statul isi exercita puterea sa suverana”.²
“Natiunea- este o asociatie de oameni avind aceiasi limba, aceiasi origine, aceleasi obi- gi746i8493siic
ceiuri, aceleasi idei si sentimente, dezvoltate printr-o lunga convetuire impreuna”.³
“Suveranitatea- constiuie cel mai characteristic element specific al statului”.⁴
UCaracteristica generala a teritoriului, avind la baza mai multe subpuncte:

• Notiunea si natura juridica a teritoriului;

Teritoriul este un element al statului. Este definit ca un spatiu, ca o asezare geografica si mai este definit ca o unitate nationala.

• Raporturile dintre stat si teritoriu;

Organele statului isi exercita autoritatea in limitele unui spatiu determinat, s-a simtit ne-
voia de a se preciza natura raporturilor dintre stat si teritoriu au strabatut in timp o treap-ta si lenta dezvoltare pina cind au ajuns sa se cristalizeze in tiparul lor actual:

1. Teoria teritoriului - obiect;
2. Teoria teritoriului - subiect;
3. Teoria teritoriului - limita;
4. Teoria competentei;
5. Consideratii critice si concluzii.⁵

• Elementele constitutive ale teritoriului;

Teritoriul este partea din globul pamintesc care cuprinde solul, subsolul, apele, si coloa-na de aer de deasupra solului si a apelor asupra carora statul isi exercita puterea sa suve-rana.

• Delimitarea teritoriului;

Teritoriul statului trebuie delimitat de teritoriul altor state, de marea libera si de spatiul cosmic. Delimitarea se face prin frontiere. Frontierele – sunt liniile reale sau imaginare

1Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generala a dreptului, Iasi 1993, pag.184
²Boris Negru, Teoria generala a dreptului si statului, Chisinau 1999, pag. 57.
³George Meitani, Curs de drept international public, Bucuresti 1930, pag. 16.
⁴Boris Negru, Teoria generala a dreptului si statului, Chisinau 1999, pag. 60.
⁵Tudor Draganu, Drept costitutional si institutii politice,Chisinau 2000, vol. 1, pag. 194-198.
trase intre diferite puncte din globul pamintesc pentru a delimita teritoriul unui stat.

• Inalienabilitatea teritoriului;

Teritoriul Republicii Moldova este un stat inalienabil.
UCaracteristica generala a natiunii, avind la baza mai multe subpuncte:

• Dimensiunea demografica si psihologica a statului;

Demografia – provine de la cuvintul “demos”-ceea ce inseamna popor, iar “grafie”-ase-zati pe un anumit teritoriu delimitat geographic.
Psihologie – sunt aspiratiile commune a acestor activitati.

• Populatia. Cetatenia. Caracteristica lor generala;

Populatia – oameni care locuiesc pe un anumit teritoriu delimitat.
“Cetatenie – este situatia juridica care rezulta din raporturile juridice statornice ce inter-
vin intre o persoana fizica si persoana juridica, situatie caracterizata prin plenitudinea drepturilor si obligatiilor reciproce, prevazute de Constitutie si de celelalte legi”.¹

• Problema minoritatilor si garantiile dreptului de identitate;

“Minoritate – desemneaza un grup etnic, numeric inferior restului populatiei, ai carui membri au caracteristici entice, religioase, lingvistice, culturale commune”.²
Ca minoritati nationale pot fi priviti romanii din Ucraina si maghiarii din Romania.
UCaracteristica generala a suveranitatii.
Lucrarea am incheiat-o cu o concluzie asupra temei pe care am abordat-o.
¹Ion Delenu, Drept constitutional si institutii politice, vol.2, Iasi 1993, pag. 16.
²Boris Negru, Teoria generala a dreptului si statului, Chisinau 1999, pag. 60.

Notiunea si esenta statului

Cuvintul “stat” provine din latinescul status, semnificind ideea de ceva stabil, perma- nent.Acest cuvint se folosea pentru a desemna cetatile, republicile de tipul celei romane,

despotiile orientale si alte forme de organizatie politica a societatii. Acesta nu inseamna ca la etapa timpurie de existenta a statului nu au fost incercari de a fundamenta idei cla-
re despre stat. Asemenea incercari de tratare a problemei statului pot fi intalnite, de exemplu, la ginditorii din antichitatate, cum ar fi Aristotel, Platon. s.a.

In sensul sau modern notiunea de „stat” se foloseste mult mai tirziu incepind cu sec.

al 16-lea. De obicei folosirea acestui cuvint in sensul sau modern e legata de numele lui Niccolo Machiavelli.

Fiind o categorie sociala extrem de complexa, notiunea de stat este folosita in mai multe sensuri.

In sensul cel mai larg al cuvintului, statul e organizatorul principal al activitatii unei comunitati umane care stabileste reguli generale si obligatorii de conduita, organizeaza aplicarea sau executarea acestor reguli, in caz de necesitate, rezolva litigiile care apar in societate.

In sens restrins si concret, statul este ansamblul autoritatilor publice care asigura guvernarea.

Deseori in viata de toate zilele, cuvintul stat e folosit si intr-un sens mult mai restrins, avindu-se in vedere nu intregul ansamblu de organe de guvernare, ci un organ concret, cum ar fi, de exemplu Parlamentul, Guvernul, Curtea Suprema de Justitie s.a.¹

Conceptul statului este exprimat din perspective diferite care intrunesc elementele ca-

racteristice, cele mai generale, ale tuturor statelor, indiferent de perioada existentei lor. Iata doar citeva dintre ele:

• „Statul este unitatea formata de un ansamblu de indivizi reuniti printr-o legatura nationala, locuind pe un teritoriu determinat, care le este propriu lor, si dominat de un Guvern, adica de o putere investita cu dreptul de a formula ordine si de a face ca acestea sa fie executate”.²
• „Statul semnifica dimensiunea specifica si esentiala a societatii politice, societate care a rezultat din fixarea unui teritoriu determinat al unei colectivitati umane re- lativ omogene si care este guvernata de o putere institutionalizata, avind capacita- tea si mijloacele de a exprima si a realiza vointa unei parti din colectivitate, ca vointa generala”.³
• „Statul este un sistem organizational, care realizeaza in mod suveran conducerea unei societati (a unui popor stabilit pe un anume teritoriu), detinind in acest scop atit monopolul crearii, precum si monopolul aplicarii dreptului”.⁴

Caracteristicele statului, expuse in definitiile de mai sus, constatam ca statul, de regula, este caracterizat ca:
Ko organizatie politica a societatii cu ajutorul careia se realizeaza conducerea sociala;
Ko organizatie, care detine monopolul crearii si aplicarii dreptului;
¹Boris Negru, Teoria generala a dreptului si statului, Chisinau 1999, pag. 54
²Catan Tudor, Teoria generala a dreptului, Chisinau 2001, pag. 25.
³Ion Deleanu, Drept costitutional si institutii politice, Iasi 1993, pag. 8.
⁴Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generala a dreptului, Iasi 1993, pag. 184.
Ko organizatie politica a detinatorilor puterii de stat care, in exclusivitate, poate impune
executarea vointei generale, aplicind, in caz de necesitate, forta de constringere.
Sub inraurirea cercetarilor sociologice sau modificat definitiile juristilor.

M. Bluntschli sustine ca „statul este o personalitate organizata a natiunii intr-o tara

determinata”.

Shulze considera ca „ statul este unirea unui popor sub o putere superioara spre a realiza toate scopurile comune ale vietii nationale”.

Ihering da urmatoarea formulare statului: „statul este forma manifestarii regulate si sigure a puterii sociale cu constringere” sau mai simplu: „statul este organizatia con-stringerii sociale”.

Constantin Disescu a definit statul ca „o unitate alcatuita din reuniunea mai multor oameni, pe un teritoriu determinat, in forma guvernantilor si guvernatilor”.

Anibal Teodorescu defineste statul ca „forma superioara de societate omeneasca in-vestita cu putere exclusiva de comanda asupra colectivitatii de indivizi asezati pe un teritoriu determinat ce-i apartine in propriu”.

In conceptia Kantiana statul constituia „ o multitudine de oameni care traiesc in conformitate cu dreptul si asociati printr-un contract”.

Intr-o formula succinta statul este o „ entitate politica construita dintr-un teritoriu deli-mitat de frontiere, dintr-o populatie si dintr-o putere institutionalizata”.

„Statul este un instrument pentru organizarea si conducerea societatii in serviciul for-telor social – politice ce detin puterea”.¹

¹Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere in teoria generala a dreptului, Bucuresti 1993.

Caracteristica generala a elementelor constitutive ale statului.

Statul se caracterizeaza prin citeva elemente sau dimensiuni istorice si politice, cu-

mulate calitativ si care stau la baza orcarui stat, si fara ele statul este de neconceput. La ele se atribuie: teritoriul, populatia (natiunea) si suveranitatea. Dimensiunile statului au o importanta majora. Ele conditioneaza atit aparitia, precum si disparitia sau reinvierea statului.¹

Considerat din punct de vedere sociologic, Statul este un grup uman, fixat pe un teri-

toriu determinat, asupra caruia se exercita exclusiv o autoritate politica. Statul apare ca o imbinare a unor elemente de fapt – teritoriul si populatia – cu un element politico-juri-dic, adica o putere politica reglementata juridiceste, puterea politica organizata, ce poate exercita in mod legitim constringerea.

In sprijanul celor aratate mai sus, evidentiem apricierile onor reputatii specialiste in

Dreptul Constitutional (romanesc): C.Dissescu si P.Neculescu. C.Dissescu spune ca sta-tul presupune: un teritoriu, o colectivitate si un guvern; o autoritate si o forta de con-
stringere externa. Profesorul P.Neculescu preciza ca „notiunea de stat” cuprinde in sine trei elemente: populatiunea, teritoriu si puterea de a face legi, aplicabile pe intreg terito-riu si sanctionate prin constringere, ceea ce presupune existenta unei „autoritati”, a unui intreg sistem de organe cu competenta in domeniul adoptarii normelor juridice si in cel al aplicarii lor.²

Definitiile date de doctrina statului sint pe cit de numeroase pe atit de contradictorii.

De aceea, autorii cred ca este preferabil sa se descrie statul, in loc sa se defineasca. Pro-
cedind la acesta descriere a statului, autorii considera in mod obisnuit ca pentru a vorbi de stat, este necesar sa existe: un teritoriu, o populatie si o „autoritate politica” sau „pu-tere de stat”. Defiriti autori sint de acord ca nu poate exista un stat fara populatie.
Aproape aceiasi unanimitate exista in doctrina juridica atunci cind este vorba de un al doilea element al statului – teritoriul.
Dupa cum arata M. de la Bigne de Villeneleule, „atunci cind aceste doua elemente se vor gasi reunite, atunci mai ales cind o relatie pemanenta se va stabili intre o populatie si teritoriu, atunci statul va putea sa se nasca”.
Fara indoiala, el nu va fi constituit prin acest simplu fapt, formarea lui nu va apare citusi de putin ca o consecinta obligatorie, fatala, a situatiei astfel create si din acest motiv, noi vedem in populatie si spatiu numai elemente de ordin extrinsec elemente conditie, am putea zice, a constituirii statului.

Pentru ca statul sa se formeze, este necesar, in acesta opinie, sa fie dat un al treilea

element, care nu este o simpla coditie extrinseca necesara nasterii statului, ci este ele-mentul care determina insasi esenta lui. Acest de al treilea element este ceea ce unii au-tori numesc „autoritate publica” sau „putere de stat”, iar altii „suveranitatea”, element care a dat loc in doctrina la controverse deosebit de ample.<sup>3

1</sup>Tudor Catan, Teoria generala a dreptului, Chisinau 2001, pag. 27.
²Genoveva Vrabie, Drept Constitutional si Institutii Politice Contemporane, Iasi 1995, pag. 52-54.
³Tudor Draganu, Drept Constitutional si Institutii Politice, Tratan elementar, vol.1, Chisinau 2000,
pag. 189.

Teritoriul este dimensiunea materiala a statului. Desi, la prima vedere, teritoriul pare

sa fie o notiune geografica, el reprezinta, deasemenea, un concept politic si juridic. Acest rol al teritoriului reiese din functiile pe care le are acesta:
a) Teritoriul este factorul care permite situarea statului in spatiu, localizind in asa mod
statul si delimitindu-l de alte state;
b) Prin intermediul teritoriului statul stabileste legaturile cu cei ce-l locuiesc, definindu-
le calitate speciala de apartenenta la statul respectiv, calitate de supusenie sau cetate-
nie;
c) Teritoriul determina limitele extinderii puterii publice si contribuie la structurarea
autoritatilor publice in dependenta de organizarea teritoriului;
d) Teritoriul este simbolul si factorul de protectie a ideii nationale.
Teritoriul statului cuprinde solul, subsolul, apele si coloana de aer de deasupra solului si a apelor asupra carora statul isi exercita puterea sa suverana. Unii autori atribuie la teri-toriul statului navele maritime, aeriene, rachetele cosmice, satelitii arteficiali, precum si terenul pe care este situata reprezentanta diplomatica intr-un stat strain.
Potrivit conceptului Constitutiei Republicii Moldova si standardelor internationale, teri-toriul statului ii sunt specifice urmatoarele caractere juridice: inalienabilitatea si indivi-zibilitatea.

In art. 3 al Constitutiei se precizeaza ca „teritoriul Republicii Moldova este inaliena-

bil” si ca „frontierele tarii sunt consfintite prin legea organica, respectindu-se principiile si normele unanim recunoscute ale dreptului international”.

Articolul 1 al constitutiei stabileste si faptul ca, Republica Moldova este un stat indi-

vizibil. Indivizibilitatea teritoriului se interpreteaza in sensul ca statul nu poate fi seg- mentat, nu poate fi obiectul unei divizari totale sau partiale. Unitatile teritoriale nu con-stituie „state”; chiar unele din ele benificiaza de autonomie prevazuta de statute speciale

Populatia constituie dimensiunea demografica, psihologica si spirituala a statului.

Existenta unui stat fara populatie este de neconceput. Acesta e si firesc. Statul este o so-cietate umana organizata, o societate stabilizata in interiorul unor frontiere permanente. Cei ce locuiesc pe un teritoriu delimitat de frotiere si sunt supusi aceleiasi puteri pot avea fata de aceasta ori calitatea de cetatean, de membru al statului respecti, ori calitatea de strain (persoana avind alta cetatenie decit cea a statului in care locuieste), ori pe cea de apatrid.

Dintre acestea trei categorii de persoane numai cetatenii se bucura de deplinatatea

drepturilor si poseda deplinatatrea obliagatiilor stabilite stat.

Comunitatea indivizilor care se afla pe teritoriul strict determinat al statului si asupra

careia se exercita puterea de stat e o categorie complexa. In unele cazuri comunitatea formeaza o natiune, natiunea fiind indintificata cu populatia.

Natiunea nu trebuie confundata nici cu statul si nici cu populatia, ca element constitu-

tiv al acestuia. Ea „este o asociatie de oameni avind aceeasi limba, aceeasi origine, ace-leasi obiceiuri, aceleasi idei si sentimente, dezvoltate printr-o lunga convetuire”¹.

Natiunea constituie nu o simpla comunitate umana. Ea e comunitatea umana formata

istoriceste pe un teritoriu distinct, anume pe acest teritoriu comunitatea umana data isi
¹George Meitani, Curs de drept international public, Bucuresti 1930, pag.16.
formeza limba, cultura, obiceiurile, traditiile, spiritualitatea de neam, factura psihica, de acest teritoriu, comunitatea data isi leaga trecutul istoric, prezenta si, indiscutabil, viito-
rul.

Categoria „natiune” reprezinta nu intrega populatie, ci doar o parte din ea, parte ce

constituie majoritatea populatiei.

Referindu-ne la coraportul categoriilor „natiune”-„stat” putem mentiona urmatoarele.

In lume exista un numar mare de state nationale, adica state care au la baza o natiune (Franta, Germania, Italia, Spania, Portugalia). Majoritatea absoluta a statelor europene sunt state nationale.

Existenta mai multor natiuni poate duce la formarea statelor multinationale (Federa-

tia Rusa, S.U.A.).

Natiunea nu trebuie confundata cu nationalitatea sau cu poporul. Nationalitatea expri-

ma apartenenta indivizilor la o anumita natiune, in timp ce poporul desemneaza masa indivizilor, indiferent de nationalitatea lor, constituita ca suport demografic al statului.

Fundamentul oricarui stat rezida in unitatea poporului. Iata de ce art. 10 al Costitutiei

Republicii Moldova prevede ca „statul are ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova e4ste patria comuna si indivizibila a tuturor cetatenilor ei”. Mai mult ca atit: „Statul recunoaste si garanteaza dreptul tuturor cetatenilor la pas-trarea, la dezvoltarea si la exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase”.

Suveranitatea constituie cel mai caracteristic element specific al statului. Puterea este

un fenomen legal de autoritate, care se caracterizeaza prin posibilitatea de coordona ac-tivitatea oamenilor conform unei voite supreme, de a comanda, de a da ordine si necesi-tatea de a se supune acestei comenzi. Autoritatea presupune coordonarea, comanda si supunere.

Suveranitatea este cea mai importanta. La etapa contemporana tot mai frecvent este

definita ca fiind „dreptul statului de a conduce societatea, de a stabili raporturi cu alte state”.

Teritoriul

• Notiunea si natura juridica a teritoriului.

Prin teritoriul statului se intelege partea din globul pamintesc, cuprinzind solul, sub-

solul, apele si colana de aer de deasupra solului si a apelor, asupra careia statul isi exer-cita suveranitatea.¹

Deminsiunea materiala a statului este teritoriul. Din acest motiv se spune, uneori, ca

statul este o „forma geografica a vietii sociale”, o „entitate artificiala care se suprapune unor zone naturale” sau un „fenomen esentialmente spatial”, ajungindu-se astfel – prin punerea unor prea puternice accete asupra dimensiunii materiale a statului – la definitia „geografica” a acestuia, care nu exprima, totdeauna, o realitate. Teritoriul nu poate fi re-dus doar la semnificatia unui „spatiu”, a unei „unitati naturale” oarecare. El indeplineste un rol de maxima importanta, care depaseste interesul strict al definirii statului. Pentru a contura rolul teritoriului, trebuie retinute citeva dintre functiile acestuia:
a) Teritoriul este acela care permite situarea statului in spatiu si delimitarea lui de alte
state;
b) El constituie baza pe care se realizeaza integrarea transformatoare intr-o unitate coe-
renta a populatiilor indefinite si instabile;
c) Prin determinarea unui cadru teritorial, puterea inscrie Natiunea pe planul realitatii
concrete. Teritoriul este simbolul si factorul de protectie a ideii nationale, el permite –
cum spunea un reputat autor – „realizarea sintezii dintre sol si idei, care esenta insasi
a Natiunii”;
d) Teritoriul determina – sub aspect fizic si sub anumite limite – intinderea si prerogati-
vele puterii publice, suveranitatea si independenta acesteia. El este „cadrul natural” in
care puterea se realizeaza si prin care acesta putere se delimiteaza de alte fenomene si
institutii social – politice asemanatoare ei;
e) Teritoriul este acela care asigura si accentuiaza calitatea insasi a „cetatenilor”, trasa-
tura lor comuna si funciara de a vetui intr-un anumit spatiu;
f) Teritoriul este si un mijloc de actiune a statului, intrucit „cine detine solul, detine lo-
cuitorii”, imprimind acestora un sens comun de existenta.
Dar teritoriul are a fi valorizat ca mijloc de actiune si prin resursele lui,care sunt, in mai mare sau in mai mica masura,de natura sa asigure realiarea obiectivelor puterii.²

Cit priveste natura juridica a teritoriului, tema a fost si este inca controversata:

a) Potrivit „teoriile patrimoniale”, specifice epocii feudale, suveranitatea asupra terito-
riului era asimilata cu proprietatea asupra pamintului. In virtutea prerogativelor sale
de „proprietar” asupra teritoriului, monarhul putea nu numai sa deschida succesiunea
cu privire la teritoriu, dar si sa-l instraineze, sa-l scimbe sau sa-l daruiasca, antrenind
astfel, bineinteles, faramitarea lui. Tocmai datorita unor asemenea grave consecinte,
inca la acea epoca s-a admis ideea ca, desi teritoriul face obiectul prorietatii, nu poate
fi vorba despre proprietatea privata a monarhului, teritoriul apartinind Coroanei, care
personifica statul;
b) Teoria „teritoriului – subiect” porneste de la ideea ca teritoriul nu este un obiect asup-
ra caruia statul isi exercita anumite drepturi reale, ci un element constitutiv al insasi
¹Tudor Draganu, Drept constitutional si institutii politice, tratat elementar, vol.1, 2000, pag.192.
²Ion Deleanu, Drept constitutional si institutii politice, vol.2, Iasi 1993, pag.27.
persoanei statului, intrucit, fara teritoriu, statul nu-si poate exprima vointa sa. Ceea
ce caracterizeaza vointa statului, indiferent de forma prin care ea se exprima (leji
tratate) , este suveranitate. Dar aceasta suveranitate nu se poate manifesta decit in
interiorul unui teritoriu, care - prin aceasta – devine un element al vointei si al perso-
nalitatii statului;
c) Teoria „teritoriului – obiect” are, dinpotriva, ca punct de sprijin constatareas ca rela-
tia dintre stat si teritoriu nu poate fi calificata ca imperiu, ca drept de a comanda, caci
suveranitatea – exprimind autonomia autoritatii – se exercita asupra persoanelor, nu
asupra bunurilor. Or , drepturile asupra bunurilor sint un dominium, nici un inperi –
um. Dreptul statului asupra teritoriului semnifica un dominium, inseamna ca teritoriu
este un obiect al unui drepr real de suveranitate;
d) Teoria „teritoriului – limita” considera teritoriul ca „ spatiu” sau „limita” a exercita -
rii puterii, „circumscriptia” in teritoriul careia se realizeaza prerogativele statului,
„bornele” autoritatii statului;¹
e) Teoria competentei, contigua teoriei „teritoriului – limita”, recurge la un concept
„plastic” si adaptabil diverselor situatiei internationale (cesiunii teritoriale, partaja –
rea competentelor teritoriale etc.), acela de „ competenta”, pentru a explica astfel na-
tura juridica a teritoriului, acesta fiind „ sfera de competenta spatiala a statului”, „cad-
rul validitatii ordinii statale”.²
Natura juridicaa teritoriului nu poate fi desprinsa de rolul pe care acesta il are, iar rolul
teritoriului este sinteza calitativa a functiilor lui.
Constitutia Romaniei, in art.3, nominalizind teritoriul ca element constitutiv al statu –
lui, precizeaza ca el este „inalienabil” (alineatul 1), interzicindu-se astfel orice forma
de instrainare a acestuia.
¹Alexandru Arseni, Drept constitutional si institutii politice, vol.2, Chisinau 1997, pag.
²Ion Deleanu, Drept constitutional si institutii politice, vol.2, Iasi 1993, pag. 27-28.

• Raporturile dintre stat si teritoriu.

Intrucit organele statului isi exercita autoritatea in limitele unui spatiu determinat, s-a

simtit nevoia de a se preciza natura raporturilor dintre stat si teritoriu.

Conceptiile asupra raportului dintre stat si teritoriu au strabatut in timp o treptata si

lenta dezvoltare pina cind au ajuns sa se cristalizeze in tiparul lor actual.
a) Teoria teritoriului obiect.
In evul mediu, teritoriul a fost socotit pina la un moment dat, - asa cum am aratat deja, -
proprietatea de drept privat a suveranului si, de aceea, la moartea acestuia putea fi im -
partit intre urmasi.

Mai tirziu, in scopul de a se evita primejdia farimitarii teritoriului statului, se inceta-

teneste ideia ca teritoriul statului nu este proprietatea privata a monarhului, ci apartine coroanei, care personifica institutia monarhica.

Din aceasta conceptie s-a dezvoltat apoi asa – numita teorie a „teritoriului obiect”.

Potrivit acestei teorii, raporturile dintre stat si teritoriu nu poate fi caracterizate ca un
„imperium”, adica un drept de comanda, intrucit suveranitatea, care este autoritate, nu poate sa se exercite decit asupra persoanelor, iar nu si asupra lucrurilor. Drepturile asup-ra lucrurilor sunt un „dominium”, iar nu un „imperium”. Dreptul statului asupra teritori-ului are ca obiect un lucru, astfel incit el trebuie caracterizat ca un „dominium”, ca un drept real. Acest drepr real nu poate fi insa confundat, potrivit acestei teorii, cu dreptul de proprietate publica sau privata, caci intre aceste doua categorii de drepturi exista de-osebiri esentiale.
In primul rind, pe cind dreptul de proprietate publica sau privata are ca obiect o anumita
portiune a teritoriului, dreptul statului se intinde la totalitatea lui.
In al doilea rind, pe cind dreptul de proprietate confira teritoriului o serie intrega de pre-rogative: „jus utendi”, „jus fruendi”, „jus abutendi”, care ii imprima un caracter exclusiv dreptul statului asupra teritoriului nu comporta plinitudinea si exclusivitatea de puteri, care ramin in principiu proprietarului, ci numai anumite facultati determinate de utili-zare, cum este, de exemplu: posibilitatea de a proceda la exproprieri de utilitate publica, la devastari in scopul apararii nationale. Pe cind bunurile ce fac obiectul proprietatii pri-vate sunt afectate satisfacerii unor interese particulare, facultatile de utilizare recunoscu-te statului asupra teritoriului sau sunt menite sa serveasca scopuri de ordin general si de valoare superioara. Tocmai din aceste motive, chiar autorii care sustin aceasta teorie sunt de acord ca dreptul statului asupra teritoriului nu poate fi echivalat cu un drept real construit dupa modelul preptului privat, ci constituie „un drept real de drept public” ( Laband) sau, intr-o alta terminologie, „un drept real institutional „ (Jean Dabin).

Aceasta teorie, care astazi nu mai este sustinuta decit de un numar restrins de autori,

explica cu usurinta cesiunile teritoriale intre state. Recunoscindu-i-se statului un drept real de drept public asupra teritoriului supus suveranitatii sale, este evident ca, in mod logic, va trebui sa se admita ca el are si facultatea de a ceda acest teritoriu.
b) Teoria teritoriului subiect.
O conceptie deosebita de teorie a teritoriului obiect este teoria teritoriului subiect, susti-nuta de autorii ca Gerber si G.Jellinik. Dupa acesti autori, teritoriul nu este ceva exterior statului, un obiect asupra caruia aceasta exercita anumite drepturi reale, ci trebuie soco-tit ca unul din elementele care alcatuiesc personalitatea juridica a statului. Pentru ca sa poata fi vorba de o persoana – stat, trebuie sa fie intrunite in fapt trei elemente: un teri-toriu, o populatie si o putere publica. Astfel, teritoriul este un element constitutiv al sta-tului. Dar tocmai pentru ca este o parte componenta a statului, teritoriul nu poate fi so-cotit, - se adauga in aceasta conceptie, - un obiect asupra caruia statul ar exercita un „dominium”, ce trebuie privit ca un element indisolubil legat de puteria publica.
c) Teoria teritoriului limita.
O teorie formulata mai recent in literatura juridica este teoria teritoriului limita (L.Dugu-it, Carre de Malberg etc.). Aceasta teorie pleaca de la ideea ca teritoriul statului nu este nici obiectul unui drept real al statului, nici o parte componenta a personalitatii acestuia, ci pur si simplu un cadru, in limitele caruia statul isi exercita puterea de comanda asupra vointelor individuale. Statul nu exercita un drept de „dominium” asupra teritoriului, ci numai o putere de a comanda persoanelor locuind in interiorul frontierilor lui. Masurile pe care le ia statul, desi influienteaza situatia juridica sau materiala a teritoriului, nu sunt consencinta unui drept real, ci simple reflexe ale puterii de care dispune asupra persoa-nelor.
d) Teoria competentei.
O conceptie apropriata de teorie a teritoriului limita este teoria competentei. Plecind de la ideia superioritatii ordinii internationale de drept asupra celei statale, aceasta ultima teorie, in varianta scolii normativiste (H.Kelsen), sustine ca teritoriului statului nu ar fi decit cadrul spatial, determinat de ordinea juridica internationala, in limitele caruia ordi-nea juridica nationala este autorizata sa se aplice. Pentru a nega legatura dintre suverani-tate si teritoriu, in aceasta teorie se afirma ca, in anumite cazuri, statul isi exercita atri-butiile si in afara teritoriului sau (de exemplu, exteritorialitatea fortelor militare aflate pe teritoriului unui stat strain). Un stat poate exercita insa, - se sustine in continu – are, - in afara teritoriului sau cel mul o competenta, fara sa-si poata extinda suveranitatea. Numai ca aceasta argumentare are impotriva ei faptul ca, potrivit dreptului international, un stat nu poate exercita o competenta asupra unor bunuri aflatoare pe teritoriul altui stat decit cu autorizarea liber consimtita a acestuia si in limitele admise de el.
e) Consideratii critice si concluzii.
Teoriile examinate mai sus nu sunt in masura sa dea raporturilor dintre stat si teritoriu o explicatie adaptata stadiului actual de dezvoltare a realitatilor nationale si internationale caci ele nu tin seama de faptul ca exercitarea puterii statului trebuie sa aiba in lumea
moderna ca scop exclusiv infaptuirea vointei poporului asezat intr-un anumit spatiu geo- grafic. Cu alte cuvinte, o teorie cu privire la aceasta problema nu poate fi socotita com-
patibila cu mentalitatea actuala a comunitatii internationale si cu aspiratiile ei, daca nu porneste de la ideea ca puterea statului asupra teritoriului este o manifestare a dreptului pe care poporul asezat pe acest teritoriu il are asupra lui, adica o expresie a suveranitatii respectiv.¹

Acest aspect criticabil al teoriilor analizate apare foarte evident in contextul teoriei

teritoriului obiect. In sensul ei, drepturile statului asupra teritoriului sunt un „domini-um”, iar nu un „imperium”, tendinta ei de a nu tine seama de principiul suveranitatii po-porului apare bine conturata. Daca raportul dintre stat si teritoriu se analizeaza ca un drept real al statului asupra acestui teritoriu, consecinta va fi ca, atunci cind statul se confunda cu persoana monarhului sau cu o minoritate asupritoare, mare masa a poporu-lui va fi pusa in situatia de a nu avea nici un cuvint de spus in eventualele hotariri ce s-ar lua cu privire la soarta viitoare a hotaririlor tarii.

¹Tudor Draganu, Drept constitutional si institutii politice, tratat elementar, vol.1, 2000, pag.196-198.

Aceeasi constatare poate fi facuta si in legatura cu teoria teritoriului subiect. Potrivit

acestei conceptii, teritoriul este un element al statului, indiferent daca puterea apartine monarhului, unei minoritati dominante sau maselor largi populare. Teoria teritoriului subiect pune sub semnul egalitatii aceste trei situatii profund deosebite si lasa sa se inte-leaga ca puterea de a comanda populatiei de pe teritoriul statului si de dispune de acest teritoriu este tot atit de legitima atunci cind apartine unei singure persoane sau unei mi-noritati restrinse a populatiei, ca si in cazul in care este exercitata de intreaga comunitate a cetatenilor.

Pe de alta parte, teoria teritoriului limita duce la estomparea completa a suveranitatii

poporului asupra teritoriului statului. Aceasta teorie concepe teritoriul ca un simplu cad-ru de exercitare a unor drepturi ale statului asupra persoanelor, dar nu ca un obiect al unui drept al poporului, al suveranitatii acestuia.

In teoria competentei, incercarea de a nega suveranitatea poporului asupra teritoriului

se concretizeaza in faptul ca, potrivit ei, factorul decisiv in stabilirea limitelor statului nu este vointa poporului, ci ordinea juridica internationala.

Cea mai buna dovada ca nici una dintre aceste teorii nu este in masura sa dea o expli-

catie exacta din punct de vedere stiintific raportului dintre stat si teritoriu o constituie formarea in secolele 19 si 20 a unor state nationale independente prin dezmembrarea unor state multinationale. Dezmemebrarea acestor state s-a putut infaptuii numai pentru ca s-a considerat ca natiunile care locuiau pe teritoriul lor au avut, in temeiul principiu-lui suveranitatii nationale, un drept asupra teritoriului locuiit de ele, ca acest teritoriu formeaza obiectul puterii supreme cu care este investita natiunea.

Din aceasta analiza rezulta ca o teorie cu adevarat stiintifica asupra raportului dintre

stat si teritoriu poate fi construita numai daca se pleaca de la examinarea atenta si multi-laterala a relatiilor sociale. Din aceste considerente teritoriul de-a lungul istoriei are un rol hotaritor in dezvoltarea popoarelor si a statelor.

Inca din cele mai vechi timpuri, teritoriul a fost o sursa principala de bunuri materiale

pentru oameni. O data cu dezvoltarea agriculturii, organizarea oamenilor nu s-a mai fa-cut dupa rudenie, ci in functie de legaturile teritoriale create intre ei de comunitatea do-miciliului.

Rolul teritoriului a devenit si mai important o data cu aparitia natiunilor. Rezultat al

traiului in comun de-a lungul a numeroase generatii pe acelasi teritoriu al unor grupuri umane unite prin aceleasi aspiratii, interese, traditii e.t.c., natiunea este legata strins prin intreaga ei existenta de pamintul pe care s-a plamadit. Orice incercare de incalcare a te-ritoriului unei natiuni echivaleaza cu un atac impotriva natiunii insasi. Natiunea este le-gata prin cele mai puternice interese si sentimente pe teritoriul pe care-l locuieste, este firesc ca ei sa i se recunoasca nu numai suveranitatea in limitele lui, ci si suveranitatea asupra lui. Din realitatea incontestabila ca teritoriul apartine poporului care-l locuieste rezulta in mod necesar principiul suveranitatii teritoriale a statului, in calitatea lui de personificare juridica a natiunii. E posibil ca pe teritoriul unui stat format prin cucerirea unor teritorii locuiite in majoritate de alte nationalitati, acestea sa aspire sa-si constituie un stat propriu prin separare de statul din care fac parte la un moment dat. In acest caz, suveranitatea teritoriala nationala nu mai coencide cu suveranitatea teritoriala de stat si, prin urmare, nationalitatile respective vor putea sa-si exercite dreptul de autodetermina-re si acesta chiar daca puterea dominanta a minoritatii ar intelege sa se opuna.

• Elementele constitutive ale teritoriului.

Teritoriul este partea din globul pamintesc care cuprinde solul, subsolul, apele si

coloana de aer de deasupra solului si a apelor asupra carora statul isi exercita puterea sa suverana. Indiferent de intinderea lui, teritoriul statului are aceeasi semnificatie si indep-lineste acelasi rol.

Solul, principalul element al teritoriului este alcatuit din stratul de uscat cu care oa-

menii vin in contact zilnic si asupra caruia exercita in mod curent activitatii lor agricole, de transport, de ridicare, de constructii e.t.c.

Subsolul intra in componenta teritoriului statului fara nici un fel de ingradire juridica

internationala, statul avind dreptul de a dispune de el deplin si exclusiv.¹

Spatiul acvatic este alcatuit din apele riurilor, lacurilor si canalelor, apele porturilor,

radelor, bailor – ca ape interioare – precum si din portiunea maritima, de o anumita lati-me, care se intinde de-a lungul tarmului, inafara limitelor apelor interioare, si care poar-ta denumirea de „mare teritoriala” sau „ape teritoriale”. O prelungire a teritoriului statu-lui este „platoul continental”, adica solul si subsolul marii adiacente coastelor, dar situa-te dincolo de marea teritoriala, in principiu pina la o adincime de 200m. O zona mariti-ma cu regim special este, alaturi de platoul continental, „zana contigua” sau „adiacenta” adica spatiul maritim aflat dincolo de marea teritoriala, adiacenta insa acesteia, care se intinde pina la o anumita distanta in larg, dar, in principiu, nu mai mult de 12mile de la linia de baza a marii teritoriale. In acest spatiu, statul poate exercita anumite drepturi suverane, cu un scop precis (protejarea intereselor sale economice, vamale, fiscale, sa-nitare, sau de alta natura).

Spatiul aerian reprezinta colana de aer de deasupra teritoriului terestru si a aceluia

acvatic.

¹Ion Deleanu, Drept constitutional si institutii politice, vol.2, Iasi 1993, pag.29.

• Delimitarea teritoriului.

Fixind in spatiu competenta statala, teritoriul statului trebuie delimitat de teritoriul

altor state, de marea libera si spatiul cosmic. Delimitarea se face prin frontiere. Frontie-rele sunt liniile reale sau imaginare trase intre diferite puncte din globul pamintesc pen-tru a delimita teritoriul unui stat. Ele sint terestre, fluviale, maritime, aeriene.

Frontierele pot fi „orografice” – cele trasate cu ajutorul formelor de relief – „geomet-

rice” – cele trasate prin linii drepte intre anumite puncte – sau „astronomice” – cele tra-sate cu ajutorul unor meridiane sau paralele geografice. Delimitarea marii teritoriale si a zonelor maritime cu regim special se face fie prin manifestarea unilaterala de vointa a statului respectiv, fie prin conventii internationale incheiate de statele interesate. Cit pri-veste colana de aer care intra in componenta teritoriului, acesta ajunge – conventional vorbind – pina la limita infirioara a spatiului cosmic.

Frontierele, facind parte din teritoriu, sint, de asemenea, inviolabile. Constitutia Re-

publicii Moldova, in art.3, alin.2, postuleaza inviolabilitatea frontierelor, precizind ca acestea „sunt consfintite prin legea organica, cu respectarea principiilor si acelorlalte norme general admise ale a dreptului international”.

Exista vreo relatie intre teritoriu si populatie? Bineinteles. Puterea de stat este intreal-

tele si poate mai intii, puterea de a guverna. Aceasta putere trebuie circumscrisa unui spatiu si cu privire la o anume colectivitate, cu privire la populatie care s-a fixat pe teritoriul statului si care, in covirsitoarea ei majoritate, apartine statului prin cetatenie. Rezulta de aici sensul celor cuprinse in art.3, alin.4 din Constitutie: „Pe teritoriul statu-lui roman nu pot fi stramutate sau colonizate populatii straine”.

• Inalienabilitatea teritoriului.

Am aratat mai sus ca statul se bucura de suveranitatea teritoriala. Suveranitatea teri-toriala a statelor implica insa nu numai drepturi pentru ele, ci si obligatii pentru celelalte state, carora le este interzis sa aduca atingere, subliniaza T.Dragan. Principiul integritatii sau inviolabilitatii teritoriului statului exprima tocmai obligatia existenta in sarcina ce-lorlalte state de a respecta aceasta suveranitate teritorialaa statului.

Dreptul international contemporan consacra principiul integritatii teritoriale a statelor.

In cadrul acestui principiu si in cazuri bine determinate (de exemplu, exercitarea de catre o natiune a dreptului prevazut de articolul 1 § 2 din Carta O.N.U.), dreptul inter-national admite insa sa aiba loc, cu respectarea riguroasa a principiului autodeterminarii nationalitatilor, modificari in teritoriului unui stat. Pe de alta parte, in dreptul internatio-nal se considera ca formele prin care vointa unui popor se poate exprima in materie de modificari teritoriale sunt fie adoptarea une hotariri in acest sens de organul legislativ, fie o consultare a intregului popor prin plebescit, binenteles, cu conditia ca, in cadrul acestei consultari, sa se asigure o deplina libertate de exprimare a vointei sale. In legatu-ra cu principiul integritatii teritoriale a statelor, pct.4 al Actului final al Conferintei pen-tru securitate si cooperare in Europa din 1975 a prevazut: „Statele participante vor res-pecta integritatea teritoriala a fiecaruia din statele participante vor respecta integritatea teritoriala a fiecaruia din statele participante”. „In consecinta, ele se vor abtine de la ori-ce actiune incompatibila cu scopurile si principiile Cartei Natiunilor Unite, impotriva integritatii teritoriale, a independentei politice sau a unitatii oricarui stat participant, si in special de la orice asemene actiune care constitue o folosire a fortei sau amenintare cu forta”.

„Statele participante se vor abtine, de asemenea, fiecare, de a face din teritoriul celui-

lalt obiectul unei ocupatii militare sau al unor masuri de folosire directa sau indirecta a fortei in contradictie cu dreptul international sau obiectul unei dobindiri prin asemenea masuri sau prin amenintarea cu ele. Nici o ocupatie sau dobindire de aceasta natura nu va fi recunoscuta ca legala”. Tinind seama de aceste principii ale dreptului international, consacrarea de catre Constitutia din 1994 a caracterului inalienabil al teritoriului Repub-licii Moldova are urmatoarele consecinte:
In primul rind, ea implica constatartea ca, teritoriul sau nu ar putea modificat fara sa se aduca atingerea vointei poporului care-l locueste.
In al doilea rind, consacrarea de catre Constitutie a principiului inalienabilitatii teritoriu-lui Republicii Moldova duce la consecinta ca, potrivit ei, micile modificari ale frontierei de stat, cerute de anumite inprejurari locale sau prin care se urmareste o mai buna deli-mitare a ei, adica ceea ce in mod obisnuit se desemneaza prin notiunea de „rectificari de frontiere”, nu se pot efectua decin printr-o modificare a Constitutiei. Intr-adevar, din moment ce prin principiul inalienabilitatii teritoriului se consacra pe cale constitutionala frontierele de stat actuale, este firesc sa se ajunga la concluzia ca nici o rectificare a lor nu este posibila decit tot pe cale constitutionala. Astfel fiind, o reglementare printr-un act normativ inferior Constitutiei va putea interveni numai pentru a consacra printr-o descriere amanuntita situatia existenta a acestor frontiere. In acest sens trebuie interpre-tat articolul 3 (2) al Constitutiei noastre din 1994, potrivit caruia „Frontierile tarii sunt consfintite prin legea organica, recunoscindu-se principiile si normele unanim recuno-scute ale dreptului international”.
In al treilea rind, principiul inlienabilitatii implica interzicerea de catre Constitutie a lua-rii oricarei masuri, oricare ar fi forma in care ar fi imbracata, de natura sa implice recu-noasterea in folosul altui stat a unor atributii de putere pe o portiune a teritoriului statu-lui nostru. Acesta consecinta a principiului inalienabilitatii teritoriului nu este imcompa-tibila cu recunoasterea de catre statul nostru a imunitatilor si previlegilor reprezentanti-lor diplomatice pe teritoriul sau. Imunitatile reprezentantelor diplomatice constau in fap-tul ca, in scopul infaptuirii egalitatii suverane a statelor, este necesar ca reprezentantii si reprezentantele lor diplomatice sa se bucure, pe baza de reciprocitate, de anumite drep-turi de natura sa le faca posibila indeplinirea corespunzatoare a sarcinilor, cu conditia ca exercitiul acestor drepturi sa ne aduca atingerea suveranitatii de stat. Astfel, atit sediul reprezentantilor diplomatice, cit si arhiva si documentele diplomatice, indeferent unde ar fi situate, sunt inviolabile, in sensul ca organele statului de residinta nu pot intra in te-ritoriul lor sau sa le perchizitioneze. Deasemenea, inviolabilitatea cuprinde si bunurile reprezentantei diplomatice, oricare ar fi natura lor. Desi inviolabilitatea reprezentantilor diplomatice impiedica organele statului de residinta sa-si exercite unele atributii cu pri-vire la sediu si la anumite bunuri ale acestor reprezentante, totusi aceasta situatie nu este de natura sa aduca atingere suveranitatii, dat fiind ca ea implica o deplina reciprocitate a statelor respective. Pe de alta parte, inviolabilitatea reprezentantilor diplomatice este o institutie recunoscuta prin uzante diplomatice general acceptate intre statele moderne.

Natiunea

• Dimensiunea demografica si psihologica a statului.

Statul este o forma specifica de organizare a unei colectivitati umane. Cu alte cuvinte

populatia constituie una dintre dimensiunile inerente statului. Un teritoriu fara populatie nu poate constitui un stat. Numarul membrilor respectivei populatii nu este decisiv pen-tru constituirea unui stat, dar nici nu poate fi indiferent. Esential totusi este aspectul ca-litativ sau psihologic al dimensiunii demografice, exprimat concis si dens prin conceptul de Natiune.

Intr-adevar, mai intii este de observat ca termenul „populatie” nu este riguros definit,

el putind fi o sursa de ambiguitati, intrucit, cum se stie, fac parte din populatia tarii si cetatenii straini sau apatrizii. Apoi, desi modificarile intervenite in componenta popula-tiei, prin imigrare, prin transfer de persoane sau intr-un alt mod, nu afecteza identitatea si continuitatea statului, totusi, ceea ce-i asigura distinctibilitatea si permanenta este Na-tiunea. Ea – Natiunea – este cartea de identitate a poporului si a statului roman, iar nu populatia, totdeauna eterogena si fluctuanta. Apoi, statul nu este simplamente expresia organizarii unei colectivitati umane „oarecare”. Aceasta colectivitate este omogena, pe-rena si distincta de alte colectivitati, prin legaturile indistructibile si specifice existente intre membrii care o alcatuiesc, precum si prin fizionomie.

Natiunea – ca forma superioara de comunitate umana – incomfundabila cu alte colec-

tivitati, nu este un fenomen exclusiv etnic sau biologic. Ea este o realitate complexa si este, totodata, produsul unui indelungat proces istoric, avind la baza comunitatea de ori-gine etnica, de limba, de cultura, de religie, de factura psihica, de viata, de traditii si de idealuri, dar mai ales trecutul istoric si voita de a fi impreuna a celor care au dainuit pe un anumit teritoriu. Sentimentul national constituie astfel cel mai puternic ferment al co-eziunii statului si al permanenetei lui.

Iata doar citeva dintre motivele pentru care statul roman este definit ca Stat–Natiune.

In acest sens, in chiar art.1, alin.1 din Constitutia Romaniei se proclama: „Romania este statul national”. Identificarea Statului cu Natiunea nu are nimic comun cu ceea ce s-a in-timplat cindva – prin pervertirea celor doua categorii pereche – alunecindu-se spre for-mele extreme ale Natiunii – Stat (Stat rasial).

• Populatia. Cetatenia – caracteristica lor generala.

KNotiunea de populatie – caracteristica generala;

Populatia este unul din elementele constitutive ale statului. Un stat nu poate exista

fara teritoriu. Dar nici fara populatie nu exista. De altfel, statul, asa cum l-am definit, reprezinta o societate umana organizata, o societate stabilizata in interiorul unor frontie-re permanente.

In general, in cadrul populatiei unui stat distingem trei categorii de locuitori: locuitori

care au acceeasi cetatanie (cetatenii, categoria cea mai numeroasa); locuitorii care au cetatenia altui (altui) stat(e) (strainii); locuitorii care nu au nici o legatura (apartenenta) cu vreun stat (apatrizi, fata cetatenie). Dintre aceste trei categorii numai cetatenii se bu-cura de deplinatatea drepturilor si sunt tinuti de deplinatatea obligatiilor prevazute in le-gea fundamentala a tarii.

Populatia poate fi caracterizata atit din punct de vedere cantitativ cit si calitativ As-

pectul cantitativ al populatiei aduce in discutie fenomenul demografic, politica demo-grafica a fiecarui stat, de incurajare sau nu a cresterii demografice.

Aspectul calitativ are in vedere faptul ca fiecare stat regrupeaza intr-o proportie mai

mare sau mai mica populatii cu trasaturi etnice diferite. In functie de aceasta regrupare, statele se pot imparti in state nationale si state multinationale.

Statele nationale sunt cele in care populatia majoritara formeaza o singura natiune.

Elementele natiunii sunt: rasa, limba, religia, traditile istorice, interesele materiale si culturale comune, situatia geografica. Din cauza unor imprejurari deosebite nu intotdea-una aceste elemente pot fi intrunite fara, insa, ca natiunea sa fie afectata.

Despre natiune, Dimitrie Gusti spunea ca, daca rasa, situatia geografica (teritoriul),

traditiile istorice, reprezinta conditii obiective ale vietii nationale, limba si religia sunt manifestarile ei subiective, care numai dupa ce sunt produse, intra in rindul lor in cate-goria conditiilor obiective; toate la un loc nu formeaza elementele constitutive ale natiu-nii, ci numai cadrul ori mediul (cosmic, biologic si pshoistoric), in care se naste si evo-luiaza natiunea.

Pentru I.Deleanu, natiunea, ca forma de comunitate umana, este o realitate complexa

si, in acelasi timp, este produsul unui indelungat proces istoric, avind la baza comunita-tea de origine etnica, de limba, de cultura, de religie, de factura psihica, de viata, de tra-ditie si de idealuri, dar mai ales trecutul istoric si vointa de a fi impreuna a celor care au dainuit pe un anumit teritoriu.¹

Natiunea - scria M.Djuvara- nu trebuie sa se confunde cu ceea ce in mod superfecial

se numeste poporul, „adica cu generatia prezenta”. Statul nu este numai reprezentantul generatiei prezente, „el este reprezentantul in acelasi timp al tuturor traditiilor trecutu-lui si al spiritualitatii viitoare”².

In privinta raporturilor dintre natiune si stat, natiunea preceda statul. In acest sens,

exemplificam prin aceea ca natiunea romana s-a format inainte de unirea celor doua principate romanesti si formarea statului unitar national (1859) precum si evident, inain-te de desivirsirea statului national unitar roman (1919).
¹Ion Deleanu, Drept constitutional si institutii politice, vol.2, Iasi 1993, pag.14.
²M.Djuvara, Teoria generala a dreptului. Drept rational, Izvoare si drept pozitiv, Ed. ALL, Bucuresti
1995, pag.65.

Ideea de stat national nu exclude existenta pe teritoriul lui a unor minoritati etnice,

adica a unor populatii de alta nationalitate decit cea care s-a constituit intr-un stat prop-riu in temeiul principiului nationalitatilor. Cu toate acestea, minoritatile nu se pot preva- la, potrivit normelor de drept international, de un drept de autodeterminare.

In Romania, statul roman recunoaste si garanteaza dreptul de identitate al minoritati-

lor nationale. Acestea au „dreptul la pastrarea, la dezvoltarea si la exprimarea identita-tii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase”(articolul6 aliniat 1). Aceasta prevedere constitutionala este conforma cu consacrarea internationala in materie, potrivit careia ”In statele in care exista minoritati etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparti-nind acestor minoritati nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, in comun cu ceilalti mem-bri ai grupului lor propria lor viata culturala de a profesa si practica propria lor reli-gie sau de a folosi propria lor limba” (articolul 27 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice).
Dreptul de identitate astfel proclamat si garantat, nu trebuie sa degenereze in privile-gii: In acest sens, Constitutia vine si precizeaza: „Masurile de protectie luate de stat, pentru pastrarea, dezvoltarea si exprimarea identitatii persoanelor apartinind minorita-tilor nationale trebuie sa fie conforme cu principiile de egalitate si de nediscriminare in raport cu ceilalti cetateni romini” (articolu l6 aliniat 2).

Statele multinationale sunt state ale caror populatii sunt formate din diferite rase sau

nationalitati, vorbind limbi dierite si avind culturi si un trecut istoric diferite. In aseme- nea state, coeziunea nationala este dificil de intretinut, dar nu imposibil de realizat.

Sentimentul national este strain, potrivit reglemenarilor constitutionale idei de sova-

ism. El presupune ocrotirea minoritatilor, egalitatea in drepturi a tuturor cetatenilor. In acest sens amintim consacrarea constitutionala din articolul 4: „Statul are ca fundament unitatea poporului roman. Romania este patria comuna si indivizibila a tuturor cetate-nilor sai, fara deosebire de rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba, de religie de sex, de opinie, de apartenenta politica, de avere sau de origine sociala”.