De obicei se afirma ca
astronomia este una din cele mai vechi stiinte. Se mai mentioneaza ca
inceputurile astronomiei ar data din epoca culturii asiro-babiloniene,
care inflorea in Mesopotamia, cu circa 3 – 4 000 de ani i.e.n. Cercetari
relativ recente considera acest inceput al astronomiei in negura
preistoriei, in perioada cand omul de Cro Magnon, un veritabil “homo
sapiens”, venea sa inlocuiasca omul de Neanderthal. Este aproximativ
anul 35 000 i.e.n., din care par sa dateze o serie de oase pe care erau
gravate fazele Lunii. In realitate credem ca inceputurile astronomiei
sunt si mai vechi, ele putandu-se situa in momentul aparitiei pozitiei
bipede la om, ceea ce i-a permis sa vada si sa observe CERUL.
Date mai sigure, bazate pe inscrisuri, avem din
epoca marilor civilizatii indo-europene, in special al civilizatiei
antice grecesti. Daca am cauta sa exemplificam cu nume ilustre unele
realizari ale astronomiei elenistice, nu putem sa nu citam pe unii din
marii sai filosofi. Astfel, Tales din Milet (sec. VII - VI i.e.n.) era
considerat si iscusit astronom. Un alt nume celebru este cel al lui
Pitagora (c. 560 – c.500 i.e.n.), care denumeste cerul COSMOS si declara
ca Pamantul are forma sferica. Parmenide din Eleea (c.540 – 450) care,
dupa Teophrast, ar fi sustinut si el teoria sfericitatii Pamantului, ar
mai fi afirmat, dupa cum mentioneaza Plutarh, ca “Luna miscandu-se in
jurul Pamantului ilumineaza noptile cu o lumina imprumutata”.
Viziuni si conceptii aproape de realitate a sustinut
si Democrit din Abdera (460 - 360 i.e.n.), care nu numai ca a
preconizat existenta atomilor, dar a si interpretat corect aspectul
albicios al Caii Lactee, prin prezenta a nenumarate stele slabe pe care
ochiul omenesc nu le poate distinge, fapt ce a putut fi confirmat dupa
circa 2 000 de ani prin primele observatii telescopice ale lui Galilei.
Timp de 2 000 de ani cunostintele despre Univers si
astrele ce-l populeaza s-au acumulat gratie activitatii neobosite ale
unor savanti ca Brahe, Copernic, Galilei, Kepler, Newton, Gauss,
Herschel si altii pana in prezent.
Aristah din Samos (310 – 230 i.e.n.). A fost elev al lui Straton din Lampsakos si de la el s-a pastrat o singura lucrare, Despre dimensiunile si distantele Soarelui si Lunii unde
incearca sa determine distantele pana la Luna si Soare. In ceea ce
priveste conceptia cosmologica a lui Aristah, lui i se atribuie
admiterea pentru Pamant a unei miscari combinate.
Hiparh din Niceea (c.190 – c.125 i.e.n.). Este
considerat cel mai mare astronom al antichitatii grecesti. El ajunge la
o foarte exacta apreciere a lungimii anului, considerandu-l ca avand
365 zile si un sfert fara 1/300 dintr-o zi. El apreciaza foarte exact si
durata lunii sinodice, la 29 zile 12 ore 44 minute si 2,5 secunde
(valoarea acceptata azi se termina cu 2,8 secunde). O alta contributie a
lui Hiparh este alcatuirea unui catalog de stele, continand peste 850
obiecte. In acest catalog el imparte stelele vizibile cu ochiul liber in
6 clase de stralucire, clasificare care, cu unele perfectionari, s-a
pastrat pana azi. Hiparh a introdus sistemul hexazecimal, sistem folosit
inainte numai de babilonieni, dupa care cercul se imparte in 360º,
fiecare grad fiind compus din 60’, fiecare minut avand la randul sau
60’’.
Claudiu Ptolemeu (c.90 – c.168). In afara
dezvoltarii sistemului geocentric care-i poarta numele si a acelui
catalog cu 1025 stele aduse la epoca, Ptolemeu a mai avut si alte
contributii remarcabile: descopera ecvetia Lunii si calculeaza paralaxa Lunii cu destul de mare precizie.
Nicolaus Copernic (1473 – 1543). Prin 1512-1513, apare in manuscris lucrarea cu titlul Nicolai Copernici de hypothesibus motuum coelestium a se constitutis commentariolus, cunoscuta mai ales sub titlul prescurtat Commentariolus
(Micul comentariu), in care Copernic isi expune, intr-o forma simpla,
nematematizata, principalele teze ale heliocentrismului. Opera
nemuritoare a lui Copernic are titlul De revolutionibus orbium coelestium, libri VI,
lucrare care a fost scoasa abia in anul 1835, dupa agitatia facuta de
Galilei cu descoperirile sale telescopice, cand aproape toate
confirmarile in favoarea teoriei heliocentrice fusesera obtinute.
Tycho Brache (1546 – 1601). A determinat
precesia echinoctiilor la 51’’ pe an, cu lichidarea definitiva a
“trepidatiei”. Tot el mai determina cu precizie inclinarea eclipticii la
23º31’ si miscarea anuala a perigeului Soarelui la 45’’ (in loc de
61’’). Catalogul sau cu pozitiile precise a 777 stele nu avea o eroare
mai mare de 1’.
Galileo Galilei (1564 – 1642). Dupa 1609,
cand Galilei isi construieste singur o serie de lunete, incepe sa
observe cerul si face cateva descoperiri de o importanta capitala. In
primul rand, observand Luna, descopera muntii lunari si formatiunile
caracteristice, asemanatoare craterelor vulcanice sau circurilor.
Desenand o harta a Lunii, destul de rudimentara, Galilei denumeste
zonele mai inchise “mari”. Observand campurile stelare, el descopera
nenumarate stele noi: in Pleiade (Closca cu pui) vede 36 de stele, iar
in Calea Lactee, o multime de stele. Observand planeta Jupiter, Galilei
descopera in cateve zile cei 4 sateliti mai mari. Galilei mai observa
petele solare si le interpreteaza corect, determinand si perioada de
rotatie a Soarelui. Principala opera astronomica a lui Galilei este Dialogo…,
in care el compara cele 2 sisteme ale lumii, cel ptolemeic si cel
copernican, ceea ce atrage mania clerului, care, prin intermediul
inchizitiei ii intenteaza un proces ramas celebru in urma caruia este
silit sa abjure. Dupa aceasta abjurare legenda spune ca Galilei ar fi
pronuntat celebra expresie “E pur si move !” (Si totusi se misca !).
Johann Kepler (1571 – 1630). In anul 1609 apare lucrarea lui Kepler Astronomia nova…,
in care sunt enuntate primele doua legi, din cele trei, cunoscute sub
numele de “legile lui Kepler”. Legea I spune ca “planetele se misca pe
orbite eliptice, avand Soarele in unul din focare”; legea a II-a spune
ca “raza vectoare matura arii egale in timpuri egale”. In anul 1619
publica Harmonices Mundi, in care apare si legea a III-a:
“patratele perioadelor siderale de revolutie sunt proportionale cu
cuburile semiaxelor mari.”. Pentru cele trei legi de miscare ale
planetelor, Kepler a fost supranumit “legiuitorul cerului”.
Cristian Huygens (1629 – 1695). Descopera inelul lui Saturn, si cel mai stralucitor satelit al lui Saturn - Titan.
Isaac Newton (1642 – 1727). Newton construieste primul telescop cu oglinda. In cartea a III-a a lucrarii Philosophiae naturalis principia mathematica
(Principiile matematice ale filosofiei naturale), Newton analizeaza
miscarea Lunii, planetelor si cometelor. Pe baza acestei lucrari
fundamentale se va constitui o noua ramura a astronomiei, mecanica
cereasca.
Wiliam Herschel (1738 – 1822). Cea mai
mare realizare a lui Herschel a fost descoperirea planetei
Uranus(1781). Ca realizari in sistemul solar mai putem cita descoperirea
a doi sateliti ai lui Uranus, Titania si Oberon, si rotatia sa
anormala, descoperirea a doi sateliti ai planetei Saturn, Mimas si
Enceladus, masurarea perioadei de rotatie a lui Saturn si a inelelor
sale, descoperirea variatiilor sezoniere pe planeta Marte si
interpretarea benzilor de pe Jupiter ca fenomene din atmosfera sa. El
mai descopera radiatiile infrarosii, determina forma galaxiei noastre si
descopera foarte multe stele duble, care se misca in jurul centrului de
masa comun, ascultand de legea atractiei universale.
Urbain J. J. Le Verrier (1811 – 1877). Calculeaza locul unde se afla planeta Neptun aceasta fiind descoperita in 1846 de Johann Gottfried Galle. Determina exact deplasarea periheliilor planetelor.
Clyde William Tombaugh . Descopera planeta Pluto(1930).