VIAŢA COTIDIANĂ A ROMÂNILOR IN PERIOADA INTERBELICA

În 1930, anul în care s-a realizat singurul recensământ complet din perioada interbelică, populaţia României a fost de 18.052.896 persoane, cifră care reprezenta o creştere de circa 3,5 milioane faţă de populaţia estimată a anului 1920. În 1939, populaţia ajunsese la 19.933.802 persoane. Astfel, populaţia a crescut cu aproape patru milioane de persoane în perioada interbelică.

Populaţia a rămas covârşitor rurală, iar procentul populaţiei rurale în raport cu populaţia urbană a crescut
constant de-a lungul întregii perioa­de interbelice. În 1920, populaţia rurală înregistra   77,8 %, iar cea urbană 22,2 %. În 1939 cifrele erau de 81,8 şi, respectiv, 18,2 %. Astfel, creşterea totală a populaţiei rurale în această perioadă a fost de 4.234.524 persoane, în timp ce populaţia urbană a crescut cu doar 167.854 persoane.

Creşterea populaţiei a fost rezultatul unei rate înalte a natalităţii, aproape dublă faţă de vestul şi nordul Europei şi al unui uşor declin în rata mortalităţii. Cu toate acestea, rata mortalităţii a rămas cea mai ridicată din Europa. În medie, în perioada interbelică, 120.000 de copii mureau în fie­care an în primul an de viaţă. Principalele cauze erau alimentaţia proastă şi lipsa protecţiei mamei, care suferea în principal din cauza muncii excesive din timpul sarcinii. Rata mortalităţii la copii între 1-4 ani era de asemenea ridicată, fiind provocată în primul rând de afecţiuni ale bronhiilor, de pne­umonie şi variate boli de stomac, rezultând de asemenea dintr-o alimentaţie proastă. Studiile privind sănătatea copilului preşcolar, în vârstă de 3-7 ani, arătau că aproape jumătate din aceştia erau sub greutatea şi înălţimea normale, situaţie atribuită în special malnutriţiei. Alimentaţiei inadecvate, proastei igiene şi condiţiilor de locuit adesea sub cele normale, li se adă­u­gau serviciile medicale mediocre, în special la ţară. Medicii erau puţini, iar medicamentele, chiar atunci când se găseau, erau scumpe. Potrivit dife­ri­telor estimări, cel puţin o treime din cei care au murit în zonele rurale nu au fost niciodată la un doctor şi nu au luat niciodată vreun medicament.

Din punct de vedere etnic, românii formau majoritatea substanţială a populaţiei; în 1930 însumau 71,9 % din total (12.981.324), în timp ce, cea mai numeroasă minoritate etnică, maghiarii, reprezentau 7,2 % (1.415.507), urmaţi de ger­mani, 4,1 % (745.421), evrei, 4 % (728.115) şi ucraineni, 3,2 % (582.115).

După 1918 viaţa românilor a devenit mult mai complexă şi dife­ren­ţiată, în funcţie de mediul de locuire (urban sau rural), starea materială, mentalitate. În general, viaţa cotidiană a pendulat între tradiţionalism şi modernitate. În timp ce în mediul rural tradiţiile au predominat, în cel urban – mai ales în rândul intelectualilor şi burgheziei – modernismul a câştigat teren, fiind vizibil în toate domeniile.

LUMEA RURALĂ. Agricultura a rămas principala ocupaţie a locuitori­lor din mediul rural între cele două războaie mondiale. Potrivit recen­să­mân­tului din 1930, 90,4 % din populaţia rurală activă îşi câştiga existenţa din cultivarea pământului, creşterea animalelor, viticul­tură, pomicultură.

Printre ţăranii deţinători de pământ, diferenţele sociale erau precis definite. Câteva hectare în plus sau în minus puteau plasa un individ într-o categorie diferită. În vârful acestei ierarhii sociale se aflau chiaburii (cu proprietăţi de peste 50 ha), care foloseau mâna de lucru plătită şi aveau un mod de viaţă asemănător aceluia al intelectualităţii satelor. Imediat după aceştia, veneau ţăranii cu stare, care deţineau 10-50 ha şi care aveau un mod de viaţă tipic ţărănesc, limitat, lucrând alături de angajaţii lor plătiţi. Ei fuseseră adesea descrişi drept „masa dominantă” a ţărănimii române şi repr­e­­zentau 5-20 % din locuitorii fiecărui sat. Micii gospodari, posedând între 3 şi 10 ha, şi-au menţinut independenţa şi, de obicei, aveau suficiente animale de povară şi unelte, dar rar erau capabili să angajeze mână de lucru plătită. Gospodarii dependenţi, având între 1-3 ha, nu dispuneau de suficiente animale şi unelte agricole şi, într-o măsură mult mai mare decât micii gos­po­dari, erau nevoiţi să-şi caute de lucru în afara agriculturii pentru a o scoate la capăt. Asemenea surse de venit erau vitale pentru acei muncitori agricoli cu pământ care posedau mai puţin de 1 ha. La treapta de jos a scării sociale erau muncitorii agricoli fără pământ.

 

Circa 10 % din populaţia rurală activă era dependentă, ca primă sur­să de venit, de alte activităţi decât agricultura. Cei din acest segment erau an­ga­jaţi în diverse activităţi industriale ca meşteşugari, mineri sau munci­tori necalificaţi, sau erau angajaţi în comerţ, adesea ca negustori ambulanţi, sau în transporturi, mai ales ca muncitori la calea ferată.

Marea majoritatea a ţăranilor duceau o existenţă precară. Statisticile şi studiile realizate în anii ’30 relevă faptul că pentru gospodăriile ţărăneşti între 2,5 - 15 ha venitul brut acoperea doar cheltuielile curente de cultivare a terenului, munca acelora din afara familiei şi amortizarea de capital investit în gospodărie. Nu mai rămânea nimic pentru altceva; consecinţa era un nivel de viaţă sub normal. Situaţia era şi mai grea pentru gospodăriile care deţineau mai puţin de 3 ha. Nivelul venitului nu era suficient pentru a aco­peri costul hranei, al îmbrăcămintei şi al unor altfel de cheltuieli, pre­c­u­m cele pentru biserică, şcoală, sănătate, ca să nu mai menţionăm şi impozitele. Pentru a supravieţui, ţăranii trebuiau să-şi restrângă consumul de hrană şi să se mulţumească cu îmbrăcăminte necorespunzătoare, cu condiţii de locuit sub normal, ceea ce ducea adesea la îmbolnăviri grave şi chiar la moarte.

De-a lungul întregii perioade dintre cele două războaie mondiale, împotriva schimbării la sate au acţionat forţe puternice. Cultura tradiţională şi-a păstrat dominaţia în sectoare importante ale vieţii rurale, precum hrana, igiena şi îngrijirea sănătăţii. Era terenul de acţiune al femeilor şi bătrânilor care rar părăseau satul şi citeau mai puţin decât alte grupuri. Progrese majore nu s-au înregistrat nici în ceea ce priveşte îmbunătăţirea metodelor de cultivare a pământului, de creştere a animalelor sau de comercializare a produselor agricole. Experienţa dobândită de bărbaţi în armată sau de cei angajaţi în munci sezoniere, departe de casă, nu pare să fi avut prea mare efect asupra vieţii din satul lor de baştină.

Învăţământul rural, în care promotorii reformei agrare îşi puseseră mari speranţe de schimbare, a avut un impact mai mic decât cel aşteptat. Deşi numărul ştiutorilor de carte a crescut constant de la începutul secolului al XX-lea, în 1930 48,5 % din populaţia rurală având vârsta de peste şapte ani era încă analfabetă. Cel mai larg grup îl constituiau femeile, care reprezentau 61 % din totalul analfabeţilor de la sate, situaţie ce se datora, cel puţin în parte, ideii persistente că fetele nu aveau nevoie de şcoală.

Şcoala primară juca astfel un rol cheie în deschiderea satului spre lumea exterioară, dar, din numeroase cauze, ea n-a reuşit să-şi îndepli­neas­că rostul cum trebuia. Deşi învăţământul primar era obligatoriu şi gratuit pentru toţi copiii între 7 - 14 ani, mulţi dintre aceştia nici nu erau înscrişi, iar alţii, în număr mare, nu frecventau cursurile din diverse motive.

ORAŞUL a constituit mediul propice dezvoltării unei vieţi civilizate, moderne. Locuitorii din mediul urban, potrivit recensământului din 1930, reprezentau circa 20 % din totalul populaţiei. Semnificativ este faptul că din 172 de localităţi clasificate drept oraşe, 20 dintre cele mai mari găz­du­iau mai mult de jumătate din populaţia urbană. Explicaţia constă în faptul că 53 % din întreprinderile comerciale, industriale şi de transport se găseau în aceleaşi oraşe. Majoritatea celorlalte oraşe erau simple aglomerări urbane care serveau necesităţilor sociale şi culturale şi care erau centre admi­nistrative locale şi pieţe de desfacere pentru schimburi de bunuri agricole şi meşteşugăreşti. Toate aceste elemente sugerează că urbanizarea nu făcuse încă decât progrese modeste. Însă, în anii ’30 ritmul acesteia s-a intensificat. De asemenea, asistăm la o creştere constantă a populaţiei ur­ba­ne datorată, aproape în exclusivitate, imigrării din zonele rurale. Doar un număr de 2-3 % aparţinea unei a treia sau a patra generaţii urbane. Bucu­reştiul reprezintă un exemplu izbitor: în 1930 numai 15 % dintre locuitori se născuseră în acest oraş; restul îl alcătuiau oameni născuţi la ţară sau în alte oraşe. O parte a celor nou-veniţi pare să fi fost atrasă de posibilităţile de angajare şi de salariile mai bune oferite în industrie.