Activitatea economică în cadrul viziunilor doctrinare
istorice
Pentru prima dată termenul de activitate economica a fost folosit de francezul
Antoine de Montchretien în 1615, ca titlu pentru lucrarea sa „Traite d’Economie
Politique cu sensul de set de reguli (legilor) după care se conduce societatea (cetatea).
Denumirea provine din cuvintele greceşti oikos=casă, gospodărie şi
nomos=lege, regulă, normă, ceea ce însemna, în antichitate, economia casnică.
Termenul de „politică”, ataşat mai tîrziu, provine de la grecescul polis=oraş,
cetate care desemnează economia societăţii, a naţiunii.
Cu toate că, problemele economice au atras
gîndirea antică, îndeosebi prin Aristotel, şi a evului mediu, despre un sistem
închegat de cunoştinte economice nu se poate vorbi decît în secolul XVIII.
Descifrarea etapelor parcurse de ştiinţa economică după constituirea ei, a
făcut obiectul a numeroase încercări din partea economiştilor.
În manuale, tratate, enciclopedii
etc. există o multitudine de sistematizări, fiecare autor folosind alt mod de
grupare şi etapizare, în funcţie de criteriul adoptat. O sistematizare a etapelor
parcurse de economia politică în evoluţia ei găsim şi în manualul profesorului
francez Gilbert Abraham-Frois care îmbină criteriul cronologic cu elementele
comune ce caracterizează creaţia mai multor autori.[1]
El distinge următoarele etape:
a) şcoala
fiziocrată, reprezentată de Francois Quesnay, A.R.J. Turgot
(sec.XVIII), a elaborat o concepţie de ansamblu asupra economiei considerată a
fi un organism viu cu legi interne proprii care este dominată de o ordine
naturală. Quesnay a elaborat primul model macroeconomic de asamblu care a pus
în lumină condiţiile de echilibru pentru ca economia să funcţioneze normal;
b) şcoala clasică[2]
(sfîrşitul sec.18-începutul sec.19), avînd ca reprezentanţi de seamă pe Adam
Smith, David Ricardo, J. Stuart –Mill în Anglia
şi J.B.Say în Franţa, consideră că economia este guvernată de legi naturale pe
baza cărora se autoreglează, rolul de mecanism de reglare revenindu-i pieţei. Principiul
dominant este cel pur economic, de unde şi numitul homoeconomicus care este
prototipul subiecţilor economici ce acţioneaza în societate;
c) şcoala
neoclasică de la sfîrşitul secolului XIX (1870)
sintetizează concepţiile şi realizările şcolii de la Viena, lausanne şi
Cambridge avînd ca reprezentanţi pe K.Menger, Leon Walras, Vilfredo Pareto,
Alfred Marshall. Ea a dominat gîndirea economică pînă în anii `30. Această
şcoală menţine elementele de bază ale şcolii clasice, recunoscînd rolul pieţei
de mecanism care reglează activitatea subiecţilor economici, dar în centrul
atenţiei se află individul cu înclinaţiile sale psihice. Şcoala neoclasică a
pus bazele marginalismului, considerat de mulţi succesori ca reprezentînd
„adevarata ştiinţă economică modernă”. Şcoala marginalistă se distinge printr-o
serie de elemente particulare. Astfel, subiecţii economici nu mai sunt conduşi,
în gîndirea marginalistă de interese economice, ci au şi reacţii psihice care
le influenţează opţiunile; demersul ştiinţific este, adesea, reprezentat
într-un înveliş mathematic (instrumentul matematic fiind utilizat pentru
analiza condiţiilor de echilibru şi optim în economie); economia politică este
o ştiinţă a schimbului care se fundamentează pe utilitatea bunurilor validată
doar de subiecţii economici cărora li se adresează. Potrivit concepţiei neoclasice
la baza schimbului se află utilitatea marginală a bunurilor care determină
valoarea de schimb a acestora;
d) keynesismul[3]
îşi face apariţia după 1930, prin economistul englez J.M.Keynes, considerat de
mulţi economişti contemporani ca fiind iniţiatorul unei noi concepţii care a
produs o revoluţie în gîndirea economică. Keynes pune bazele unei noi teorii cu
privire la evoluţia economiei. Mişcarea acesteia nu mai este numai rezultatul
autoreglării prin mecanismele pieţei, ci ea face necesară intervenţia statului
pentru a realiza echilibrul în economie. În concepţia keynesiană, dezvoltarea
reprezentată de creşterea venitului naţional, este variabila dependentă de
consumul populaţiei şi preferinţelor întreprinzătorilor pentru investiţii, considerate
variabile dependente;
e) noua
şcoală economică,[4]
reprezentată de sinteza dintre neoclasicism şi keynesism, avînd ca exponent pe
Paul Samuelson reconoaşte rolul determinat al pieţei în mişcarea economică.
Dar, totodată, impune intervenţia statului în economie cu măsuri moderatoare,
de corijare care să elimine disfuncţionalităţile din viaţa economică. Un loc
deosebit, un loc de seamă în şcoala neoeconomică îl ocupa monitarismul, iniţiat
şi susţinut de Milton Friedman, economist american, animatorul şcolii
monetariste de la Cambridge, care susţine că reglarea circulaţiei băneşti
constituie factorul principal prin care poate fi influenţată dezvoltarea
economică.
Gindirea economică din spaţiul românesc îşi are rădăcini adînci care se
trag încă de la domnitorul D. Cantemir. În secolul XIX, numeroşi gînditori
–D.P.Marţian, P.S.Aurelian, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brads s.a. - au avut
preocupări însemnate în domeniul economiei.
La începutul secolului XX, Spiru Haret
s-a apropiat de problemele economiei, afirmînd posibilitatea aplicării
matematicii la studiile şi anlizele sociale, a demonstrat că mediul social este
un cîmp de forţe.
În perioada interbelică, cercetarea economiei a atras un număr însemnat
de intelectuali patrioţi, s-a lărgit aria cercetării, iar analizele au devenit
mai profunde. Economişti ca I.N.Angelescu, Virgil Madgearu, M. Manoilescu,
V.Slavescu au contribuţii directe şi pertinente la dezbaterea şi elucidarea
unor probleme ale economiei politice. Mai recent, economiştii
N.Georgescu-Roegen şi A Rugina au fost atraşi, atît în abordările mai
cuprinzătoare ale economiei în corelaţie cu mediul natural, cît şi de aspecte
mai delimitate, cum sunt problemele financiar-monetare
