Cunoscut puţin în occident – cunoscut mai ales dupăce Istoria Imperiului Otoman fusese tradusă în engleză de
Nicholas Tindal (nepotul filosofului Matthew Tindal) în
1734-1735, de canonicul Joncquières în franceză (1743) şi
de Johan L. Schmit în germană (1745), cunoscut, zic, puţin
în occident, D. Cantemir ne dă tot mai mult sentimentul, azi,
că este unul din marii necunoscuţi ai orientului european.
Ştiau de el, adevărat, Voltaire şi Montesquieu şi, în genere,
enciclopediştii (Abatele Prévot şi Jean Rousset de Missy
încercaseră să traducă aceeaşi Istorie, dar abandonaseră),
iar mai târziu este citat de Chateaubriand şi Victor Hugo.
Numele lui se află înscris, împreună cu alte 799, pe faţada
Bibliotecii Sainte-Genoviève din Paris, dar, încă o dată,
opera lui vastă şi de multe ori esenţială pentru anumite
domenii intelectuale nu este cunoscută decât de specialiştii
din ţara sa de origine, România, şi într-o oarecare măsură,
din Turcia – unde a trăit în tinereţe – şi din Rusia, unde a
ajuns în jurul vârstei de 38 de ani şi unde a murit (la 50
de ani). Multe dintre scrierile sale au rămas în arhive şi,
de-abia în zilele noastre, arhivele (îndeosebi cele din
Rusia) au început să fie accesibile în totalitate.
Dar cine este acest umanist răsăritean care în 1714
este ales în Academia din Berlin fondată de Leibnitz
şi scrie, apoi, în latină Descriptio Moldaviae şi, în
româneşte, Historia moldo-vlahica, adică geografia şi
istoria neamului său, iar în 1715, anul morţii lui Ludovic
al XIV-lea, pregăteşte Incrementa atque decrementa
Aulae Othomanicae (Creşterea şi descreşterea curţii
otomane), lucrare încheiată, se pare, în 1719 şi publicată,
cum am semnalat deja, la Londra, la Paris şi la Hamburg
în deceniul al V-lea al veacului, într-o epocă dominată de
filosofia luminilor?...
Grecul Ieremia Cacavela, profesorul său, prefaţează
Divanul – prima lui scriere în româneşte – lăudându-i
„nobleţea minţii” şi „cu totul princiara retorică”. Acest
cretan (n. 1643) frecventase şcolile de la Cambridge şi
Leipzig şi se remarcase, la Londra, prin comentariile
privitoare la diferenţele dogmatice dintre biserica romană
şi cea bizantină. Urmase la Leipzig cursurile elenistului
luteran Johann Olearius şi cunoscuse, în peregrinările sale
prin Europa, specialişti de vază din domeniul filosofiei şi
teologiei. Este, spun cei care i-au reconstituit biografia1,
un bun orator şi un remarcabil polemist pe teme religioase.
I se semnalează prezenţa la Istanbul (ca retor la Marea
Biserică a Patriarhiei), în 1686 se află la Sibiu şi intră
într-o controversă cu reprezentanţii Bisericii Evanghelice,
în 1686 ajunge la Braşov – unde combate tezele unui
profesor de la un colegiu reformat, în fine, Ieremia
Cacavela, profesorul lui Dimitrie, este un om învăţat,
citeşte şi scrie în mai multe limbi, traduce din italiană în
greacă şi din latină în greacă mai multe scrieri teologice,
dar şi o relatare despre asediul Vienei de către otomani
(în 1683). Scrie şi versuri pe care le publică, ca adaos, la
Tomul dragostei, opera patriarhului Ierusalimului, Dositei
al II-lea. Ştefan Lemny, de la care iau toate aceste
informaţii, spune că profesorul lui Cantemir se pricepe
şi la muzică (este instrumentist şi compozitor) şi se
iniţiase chiar în ştiinţele oculte. I se dusese vestea că ştie
să facă profeţii şi că prevăzuse, între altele, cearta dintre
Cantacuzini şi Brâncoveanu... Este un ortodox incoruptibil
şi, ca dascăl, se remarcă în domeniile logicii, gramaticii
latine, retoricii şi chiar în ceea ce priveşte fizica. Este
aproape sigur faptul că Ieremia Cacavela îi pusese în mână
tânărului Dimitrie scrierea teologului polonez Andreas
Wissowatius, publicată în 1682 la Amsterdam. Se înţelege
atunci de ce elevul său, Dimitrie, îl citează într-una din
parantezele sale moralistice, după ce îi prefaţase Divanul
şi i-l tradusese în limba greacă.
Voltaire elogiază în Historie de Charles XII pe Prinţul
Moldovei, care ar uni în personalitatea lui „la science
des lettres et celle des armes”. Ion Neculce, vel spătarul,
apoi vel hatmanul său şi, după cum se poate înţelege din
unele note subiective ale Letopiseţului, consilierul său de
taină, îi face un portret verosimil tânărului Dumitraşco
Cantemir Voevoda, cel mai complet pe care îl cunoaştem
din documente. Cronicarul, care este el însuşi un moralist
sever (nu se sfieşte să-şi mustre şi, spre a-i folosi vorba,
să-şi ocărască personajele!), arată deosebire între primul
domnitor (cel care n-a stat pe tronul Moldovei decât trei
săptămâni, după moartea tatălui său, Constantin Cantemir,
în 1693) şi cel de al doilea (cel din 1711), care a domnit
o jumătate de an. Cel dintâi este „nerăbdător şi mânios,
zlobiv la beţie” (adică rău, turbulent, scandalagiu), încât,
zice intolerantul Neculce, „îi eşisă numele de om rău”. Cel
de al doilea, împlinit în vârstă (în 1710 Dimitrie are 37 de
ani) şi, după ce stătuse 17 ani ostatec şi capuchehaie la
Istambul într-un mediu cosmopolit, Dumitraşco Voevoda
îşi „chivernisisă viaţa lui” şi îşi schimbase firea. Se poartă,
altfel spus, bine cu boierii, este „bun şi blând”, ţine uşa
deschisă tuturor şi se comportă, notează cronicarul,
„nemăreţu de voroviia cu toţi copiii”... Văzând aceste
semne de „milă şi nemărire”, boierii, bănuitori până
atunci, se lipesc de noul domnitor şi-l laudă. „Era om
învăţat” – precizează Neculce – „lăcomie nu avea mare,
lucrurile lui poftiia să fie ludate”...
