In cadrul atat de vast al reglementarilor juridice privind Drepturile
Copilului, voi incerca sa schitez principalele directii de orientare ce
guverneaza problema unui tanar sub 18 ani care intra in contact cu
sistemul de justitie, ca urmare a unei suspectari ori a unei acuzatii de
comitere a unui delict,
vizand cateva aspecte legate de aplicarea
acelor masuri ce afecteaza starea de libertate a minorului.
Imi propun ca in cadrul acestei analize sa abordez problematica
respectarii dreptului copilului delicvent din perspectiva a trei factori
:
1) recomandarile din legislatia internationala cu privire la copii in contradictie cu legea romana ;
2) contradictiile legislatiei romanesti cu privire la copii care raspund penal ;
3) contradictiile dintre lege si practica ;
Pentru aceasta, voi urmari dosarul unui astfel de caz in toate etapele ce le parcurge si anume :
- Retinerea de catre organele de politie ;
- Arestarea preventiva ;
- Etapele procesului ;
- Sanctiunea aplicata (masura educativa, inchisoare, asistenta postpenala ) ;
Deasemenea, in incheierea acestei lucrari voi face o descriere a
conditiilor educationale existente in centrele de Reeducare pentru
Minori.
In continuare doresc sa fac o trecere in revista a cadrului juridic care priveste copilul si protectia acestuia.
Astfel, putem enumera :
a) Articolul 45 din Constitutia Romaniei care prevede :
- “copii se bucura de un regim de protectie si de asistenta in realizarea dreptului lor “
- “statul acorda alocatii de stat pentru copii si ajutoare … “
- “exploatarea minorilor, folosirea lor in activitati care le-ar putea dauna sanatatii, moralitatii sau care le-ar pune in primejdie viata ori dezvoltarea normala sunt interzise “
b) Articolul
2 din Legea 18/1990 (prin care Romania ratifica Conventia Natiunilor
Unite cu privire la Drepturile Copilului) care prevede ca :
“Statele parti se angajeaza sa respeste drepturile care sunt enuntate
in prezenta conventie si sa le garanteze tuturor copiilor care tin de
jurisdictia lor, fara nici o distinctie, indiferent de rasa, culoare,
sex, limba, religie, opinie politica sau alta opinie a copilului, a
parintilor sau a reprezentantilor sai legali, de originea lor nationala,
etnica, sau sociala, de situasia lor materiala, de incapacitatea lor,
de nasterea lor sau de alta situatie .
Statele parti vor lua toate masurile corespunzatoare pentru ca acesta
sa fie efectiv protejat impotriva oricarei forme de discriminare sau de
sanctiuni motivate de situatia juridica, activitatile, opiniile
declarate ori convingerile parintilor sai, ale reprezentantilor sai
legali ori ale membrilor familiei sale .”
Trebuie facuta precizarea ca odata cu ratificarea de catre Romania a
Conventiei Natiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului prin
Legea 18/1990, aceasta devine obligatorie pentru Romania si are aceeasi
putere de lege ca si Constitutia.
c) in completarea cadrului juridic, in afara de aceste texte fundamentale prezentate mai sus, mai putem prezenta :
- Conventia Europeana a Drepturilor Omului ;
- Codul Penal al Romaniei ;
- Codul de Procedura Penala ;
- Legea 26/1994 privind organizarea si functionarea Politiei Romane ;
- Legea 23/1969 privind executarea pedepselor privative de libertate ;
- Decretul nr.545/1972 privind executarea masurii educative a internarii minorilor infractori intr-un centru de reeducare ;
- Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.192/1999 privind infiintarea Agentiei Nationale pentru Protectia Drepturilor Copilului ;
- Ordonanta Guvernului nr.1/21.01.2000 privind organizarea activitatii si functionarea institutiilor de medicina legala ;
- Regulamentul de Ordine Interioara a Inchisorii pentru Tineri – Craiova ;
Regulile
Natiunilor Unite pentru Apararea Minorilor Privati de Libertate si
Regulile de la Beijing- Standardul de Reguli Minime al Natiunilo Unite-
Administrarea Justitiei pentru minori- se constituie ca un indrumar,
stabilind recomandari insa nu sunt obligatorii pentru state .
Prima etapa in drumul stabatut de un asfel de dosar o reprezinta retinerea de catre organele de politie.
Legea nr. 26/1994 privind organizarea si functionarea Politiei Romane prevede in articolul 16 (1) litera b)
:”sa conduca la sediul politiei in vederea luarii de masuri legale, pe
cei care, prin actiunile lor, pericliteaza ordinea publica, viata
persoanelor sau alte valori sociale, precum si persoanele suspecte a
caror identitate nu a putut fi stabilita.
Persoanele
suspecte de actiuni prin care se pericliteaza ordinea publica, viata
persoanelor sau alte valori sociale, care refuza sa-si decline
identitatea ori aceasta nu poate fi stabilita, sunt conduse la sediul
politiei pentru clarificarea situatiei si, dupa caz, prezentarea
acestora de indata in fata organului de urmarire penala competent,
activitati ce nu pot dura mai mult de 24 de ore .“
Din
nefericire, legea respectiva nu prevede insa obligatia pentru
reprezentantii politiei ca in cazul conducerii la sctie a unui copil
(minor) in vederea stabilirii identitatii acestuia sau a unor aspecte
legate de svarsirea unei infractiuni, sa cheme de indata pe unul din
parinti, tutorele sau un
reprezentant al Autoritatii Tutelare ori altor organizatii pentru protectia copilului.
Minorul,de asemenea, datorita varstei, nu stie ca are dreptul sa
solicite prezenta acestora la sectia de politie, politistul fiind
singura persoana care poate sa cheme parintii sau Autoritatea Tutelara,
el intreprinzand aceasta actiune dupa bunul plac.
In
legislatia romana si internationala nu exista prevederi speciale cu
privire la metodologia de retinere a unui copil suspect de savarsirea
unui delict criteriile aplicabile fiind cele generale. Astfel :
Art.
136 din Codul de Procedura Penala prevede scopul si categoriile
masurilor preventive:” In cauzele privitoare la infractiuni pedepsite cu
inchisoarea, … se poate lua fata de acesta una din urmatoarele masuri
preventive: retinerea, obligarea de a nu parasi localitatea si arestarea
preventiva.” Art. 143 din C.P.P. prevede: ”Masura retinerii
poate fi luata ce organul de cercetare penala fata de invinuit daca sunt
probe sau indicii temeinice ca a savarsit o fapta prevazuta de legea
penala.” Tot astfel, art. 480 din C.P.P. prevede: ”Urmarirea si
judecata infractiunilor savarsite de minori, precum si punerea in
executare a hotararilor privitoare la acestia, se fac potrivit
procedurii obisnuite,…”
Art. 481
“(1) – Cand invinuitul sau inculpatul este un minor ce nu a implinit
16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, daca organul de
urmarire penala considera necesar, citeaza delegatul Autoritatii
Tutelare, precum si parintii, iar cand este cazul, tutorele, curatorul
sau persoana in ingrijirea ori supravegherea carea se afla minorul.
(2) –Citarea persoanelor prevazute in aliniatul precedent este
obligatorie la efectuarea prezentarii materialului de urmarire penala.
(3) –Neprezentarea persoanelor legal citate la efectuarea actelor
aratate in aliniatul 1 si 2 nu impiedica efectuarea acelor acte.”
Dupa cum observam, prezenta Autoritatii Tutelare, a parintilor, a
tutorelui ori a curatorului este lasata la aprecierea organului de
urmarire. Consideram necesara prezenta acestora si implicit a
avocatului, incat din faza urmaririi penale si, mai mult, in momentul
cand minorul a fost adus la politie pentru cercetari sau in baza unui
mandat de arestare, pentru ca, atat timp cat minorul, potrivit
Constitutiei si altor legi, nu are drept de vot, nu are drept de a
dispune de bunurile sale, nu are drept de asociere, nu se poate
casatori, atunci cum ar putea sa semneze si sa-si asume, fie si numai o
declaratie, in prezenta organului de urmarire penala?
Practica consemneaza ca, in majoritatea cazurilor, persoanele prevazute
la articolul 481 nu sunt citate, copilul nu beneficiaza in aceasta faza
de prezenta lor.
Minorii pot fi dusi la sectia de politie unde, sub pretextul
indentificarii acestora sau stabilirea domiciliului, pot fi tinuti pana
la 24 de ore,
incalcandu-se prevederile Constitutiei, in care se spune ca nimeni nu
poate fi retinut mai mult de 24 ore fara mandat de arestare.
O a doua etapa a desfasurarii acestei actiuni o reprezinta arestarea.
Reglementarile
internationale accepta privarea de libertate a minorilori in anumite
cazuri. Nici unul din aceste documente nu se refera in mod expres
la conditiile aplicarii arestului preventiv, ci vorbesc despre privarea de libertate.
Privarea
de libertate este reglementata ca si sentinta de Regulile de la
Beijing. Desi acestea nu au caracter obligatoriu, ele trebuie sa
constituie o serie de norme valoroase dupa care statele trebuie sa se
ghideze.
Acestea, asemeni Conventiei, stipuleaza ca pedeapsa cu lipsirea
de libertate trebuie sa fie ultima masura luata si pe cat mai scurt
timp posibil. Acest fapt este consfintit si de catre Regulile de la
Tokio, care sunt cunoscute si sub numele de “Standarde si Reguli minime
ale Natiunilor Unite privind masurile non- custodiale.”
Conform documentelor enuntate anterior, masura lipsirii de
libertate a minorului trebuie sa aiba la baza principiul reabilitarii.
In C.P.P., articolul 146 reglementeaza conditiile pentru
arestarea invinuitului. Arestul preventiv poate fi dispus de catre
procuror daca el considera ca este in interesul urmarii penale privarea
de libertate a invinuitului sau de catre instanta de judecata.
Referitor la arestul preventiv, Comisia Europeana a Drepturilor Omului mentioneaza:
Art. 5
“(1)Orice persoana are dreptul la libertate si siguranta.Nimeni nu
poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si in
conformitate cu caile legale:
- daca este detinut legal in urma condamnarii de catre un tribunal competent;
- daca a facut obiectul unei arestari sau al unei detineri legale pentru nesupunerea la o hotarare pronuntata, comform legii, de catre un tribunal ori in vederea garantarii executarii unei obligatii prevazute de lege;
- daca aceasta a fost arestata si detinuta in vederea aducerii sale in fata autoritatii judiciare competente, atunci cand exista motive verosimile de a o banui ca a savarsit o infractiune sau cand exista motive temeinice de a crede in necesitatea de a o implica sa savarseasca o infractiune sau sa fuga dupa savarsirea acestuia;
- daca este vorba despre detinerea legala a unui minor, hotarata pentru educatia supravegheata sau despre detinerea legala a unei persoane, in scopul aducerii sale in fata autoritatii competente;
- daca este vorba despre detinerea legala a unei persoane susceptibile sa transmita o boala contegioasa, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
- daca este vorba despre arestarea sau detinerea legala a unei persoane pentru a o impiedica sa patrunda in mod ilegal pe un teritoriu sau impotriva careia se afla in curs o procedura de expulzare ori de extradare;
(2) Orce persoana arestata trebuie sa fie informata, in termenul cel
mai scurt si intr-o limba pe care o intelege, asupra motivelor arestarii
sale si asupra orcarei acuzatii aduse impotriva sa;
(3) Orce persoana arestata sau detinuta in conditiile prevazute de
paragraful 1 c) din prezentul articol trebuie adusa de indata inaintea
unui judecator sau a altui magistrat imputernicit prin lege cu
exercitarea atributiilor judiciare si a dreptului de a fi judecata,
intr-un termen rezonabil, sau eliberata in cursul procedurii. Punerea
in libertate poate fi subordonata unei garantii care sa asigure
prezentarea celui interesat la judecata.”
Prin
urmare, articolul 5 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului cere
ca persoana la care se refera paragraful 1 c) sa fie adusa de indata in
fata justitiei, iar pentru a-si aduce la indeplinire atributiile,
autoritatea trebuie sa hotarasca in deplina independenta. Insa, in
opinia Curtii, un agent al statului care exercita dubla functie, de
procuror si de luare a deciziei de aplicare a masurii arestarii
preventive, nu corespunde acestor cerinte.
Tot
astfel, cu privire la termenul arestarii, nici Comisia si nici Curtea
nu au stabilit nici un termenminim, insa termenul “de indata” reprezinta
un criteriu mai riguros decat acela de “termen scurt”
Din
aceste prevederi reiese ca arestarea ar trebui dispusa de un judecator
si nu de un procuror, iar arestul preventiv ar trebui sa fie dispus
pentru un termen rezonabil.
In
contradictie cu Comisia Europeana a Drepturilor Omului, arestul
preventiv in Romania este dispus de procuror sau de judecator, iar
articolul 150 din Codul Penal prevede ca “masura arestarii inculpatului
poate fi luata numai dupa ascultarea acestuia de catre un procuror sau
de catre instanta de judecata …” in conditiile in care prevederile
Comisiei Europene a Drepturilor Omului spun ca ascultarea inculpatului
trebuie facuta de catre judecator, nu de catre procuror.
O
probema deosebita ridicata de arestarea infractorilor minori o
reprezinta separarea acestora de celelalte categorii de arestati, in
acest sens prevederile legale internationale stabilind ca acestia vor
trebui sa fie separati de adulti.
Legislatia
romana in vigoare nu face deosebire in ceea ce priveste spatiul de
arest intre minori si adulti (aricolul 480 C.P.P.). Acesta este
principalul mod de asigura minorilor in detentie o buna ocrotire a
drepturilor lor.
Acest aspect vizeaza doua directii de actiune :
- sa asigure protectia copiilor impotriva exploatarilor, abuzului sau influentelor negative ale adultilor ;
- sa se asigure ca minorii beneficiaza pe deplin de conditiile si facilitatile de care au nevoie pentru dezvoltare si crestere.
Avand
in vedere faptul ca sectiile de politie nu au locuri de arest speciale
pentru minori, in cazul arestarii preventive, din lipsa spatiului
necesar, acestia petrec uneori timp indelungat impreuna cu adultii, in
aceleasi spatii de detentie.
Practica consemneaza si alte situatii nu tocmai legale. Astfel :
- declaratiile sunt scrise de multe ori de catre organele de politie, sub pretextul analfabetismului copilului ;
- deseori nu este permis contactul cu parintii ;
- exista rapoarte de ancheta fictive, care folosesc acte din dosare anterioare ;
- sub pretextul stabilirii descernamantului de catre IML, copilul ramane in arest o perioada nedeterminata de timp ;
- minorul este impiedicat sa ia legatura cu familia pe perioada retinerii ;
Referitor
la conditiile oferite de arestul sectiilor de politie putem mentiona si
alte probleme, cum ar fi : accesul dificil la sursele de apa, la grupul
sanitar, la asistenta medicala, la scolarizare.
Tot astfel, avand in vedere spatiile inguste ale unei celule, nu este
asigurat nici minimum de oxigen necesar unei persoane, iar la asistenta
juridica din oficiu, aceasta este pusa la dispozitie de organele de
politie, neexistand niciun control vis-à-vis de avocatul chemat sa-l
reprezinte pe minor.
O
alta problema caracteristica o reprezinta durata arestarii minorului,
conform prevederilor articolului 155 C.P.P. care stipuleaza ca : “Durata
arestarii inculpatului poate fi prelungita in caz de necesitate si
numai motiat”. Arestul inceteaza de drept si in situatia cand a atins
jumatatea maximului pedepsei prevazute de lege pentru infractiunea care
face obiectul invinuirii (articolul 140 C.P.P.).
Durata
pentru care se poate lua masura poate atinge cativa ani (ajunge pana
la 3 ani in cazul furtului calificat). De retinut este si aspectul ca
in legislatia actuala nu exista reglementari care sa stabilesca clar
motivele ori cazurile de necesitate invocate de articolul 155 C.P.P., in
cazul infractorilor minori intrandu-se in litigiu cu dispozitiile
articolului 37 din Legea 18/1990 care prevede la litera b) : “Arestarea,
detinerea sau intemnitarea unui copil trebuie sa fie conforma cu legea
si nu va fi decat o masura extrema si va fi cat mai scurta posibil”.
Din
punctul de vedere al asistentei acordate de institutiile publice de
ocrotire a copilului este demn de mentionat aspectul ca legile de
organizare si functionare a Agentiei de Protectie a Copilului, Directiei
de Protectie a Copilului (la nivel judetean) ori a Autoritatii Tutelare
(la nivel de primarie) nu le obliga in nici un fel pe aceste sa fie
prezente la toate actiunile intreprinse de organul de cercetare penala
in interesul copilului si sa ia anumite masuri pentru verificarea
conditiilor de arest in cazul minorilor, nefiind stipulate nici
sanctiunile care se aplica in cazul in care o institutie nu-si respecta
obligatiile.
O alta etapa importanta pe care o strabate un dosar o reprezinta procesul.
Legat de aceasta etapa voi face referire la compatibilitatea
instantei, la ancheta sociala precum si la stabilirea descernamantului
infractorului minor.
Astfel
: articolul 40 litera b) punctul iii) din Legea 18/1990 prevede :
“cauza sa fie examinata, fara intarziere de catre o autoritate sau de
catre o instanta judiciara competenta, independenta si impartiala, dupa o
procedura echitabila, conform prevederilor legii, in prezenta
avocatului sau si daca acest lucru nu este contrar interesului superior
al copilului datorita in special varstei si situatiei sale, in prezenta
parintilor sai sau a reprezentantilor legali.”
Tot astfel, in articolul 3(1) din acelasi text de lege se prevede ca : ”
in toate deciziile care ii privesc pe copii, fie ca sunt luate de
institutii publice ori private de ocrotire sociala, de catre tribunale,
autoritati administrative sau de alte organe legislative, interesele
superioare ale copilului trebuie sa fie luate in considerare cu
prioritate. “
Referitor
la completul de judecata care este competent in cauzele cu infractori
minori, gasim unele reglementari in articolul 483 C.P.P. care prevede :
” Cauzele in care inculpatul este minor se judeca potrivit regulilor de
competenta obisnuita de judecatori desemnati de catre ministrul
justitiei".
In
practica nu exista complete de judecata speciale pentru minori, acesti
fiind judecati inpreuna cu majorii, de acelasi complet de judecata, in
cadrul aceleiasi sedinte de judecata. Minorii sunt transportati in
aceleasi masini cu care sunt transportati adultii de la locul de
detinere pana la instanta, in cele mai multe dintre cazuri aceste
mijloace de transport neputand asigura separatiunea diferitelor
categorii de detinuti. Procedurile folosite la escortare precum si
masurile de siguranta ce se iau impotriva evadarii minorilor sunt
aceleasi ca la adulti.
Textul
Codului de Procedura Penala nu ne ofera date concrete privind
componenta completului care judeca in cauzele cu minori, insa nu exista
complete de judecata separate sau speciale pentru cauzele in care sunt
implicati minori, decat cu rare exceptii.
Tot in cadrul etapei privitoare la procesul intentat infractorilor minori, o componenta esentiala o reprezinta ancheta sociala.
In
C.P.P. roman, articolul 485 prevede ca : “In cauzele cu infractori
minori, organul de urmarire penala sau instanta de judecata are
obligatia sa dispuna efectuarea anchetei sociale.
Ancheta
sociala consta in strangerea de date cu privire la purtarea pe care
minorul o are in mod obisnuit, la starea fizica si mintala a acesuia, la
antecedentele sale, la conditiile in care a crescut si in care a trait,
la modul in care parintii, tutorele sau persoana in ingrijirea careia
se afla minorul isi indeplinesc indatoririle fata de acesta si, in
general, cu privire la orice
elemente care pot servi la luarea unei masuri sau la aplicarea unei sanctiuni fata de minor.
Ancheta
sociala se efectueaza de catre persoane desemnate se catre autoritatea
tutelara a consiliului local in a carei raza teritoriala domiciliaza
minorul”.
Practica
consemneaza anchete sociale rudimentar intocmite, cu formulari
standard, care nu cuprind situatia sociala a copilului si a mediului de
provenienta si, chiar si in aceste conditii, rapoartele de ancheta
sociale nu au o pondere importanta in luarea deciziei de catre instanta.
Articolul
484 C.P.P. prevede ca “Judecarea cauzei privind o infractiune savarsita
de un minor se face numai in prezenta acesuia, cu exceptia cazului cand
minorul s-a sustras de la judecata. La judecarea cauzei se citeaza, in
afara de parti, Autoritatea Tutelara si parintii, iar daca este cazul,
tutorele, curatorul sau persoana in ingrijirea ori supravegherea careia
se afla minorul, precum si alte persoane a caror prezenta este
considerata necesara de catre instanta. Persoanele aratate in alineatul
precedent au dreptul si indatorirea sa dea lamuriri, sa formuleze
cereri si sa prezinte propuneri in privinta masurilor ce ar urma sa fie
luate. Neprezentarea persoanelor legal citate nu impiedica judecarea
cauzei.”
Consideram
ca prezenta avocatului, a Autoritatii Tutelare, a parintilor, a
tutorelui, curatorului in cauzele cu infractori minori este fundamentala
si fara aceasta nu poate fi solutionata cauza, deci ar trebui ca
neprezentarea acestora in fata instantei la termenul prevazut sa
constituie viciu de procedura, bineinteles, daca acest lucru este
considerat in interesul superior al copilului, asa cum prevede si
articolul 40 (2) litera b) punctul iii) din Legea 18/1990.
O alta componenta esentiala in desfasurarea procesului o reprezinta stabilirea discernamantului.
Este
bine stiut faptul ca pentru ca un minor intre 14-16 ani sa raspunda
penal in cazul in care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala,
trebuie sa se stabileasca daca acesta are sau nu discernamant.
Discernamantul se stabileste de catre institutiile de medicina legala.
Astfel, Regulamentul de aplicare a Decretului 446/1966 prevede in cadrul
articolului 36 ca : “Expertiza si constatarea medico-legala
referitoare la persoane consta in examinari clinice si examene
complementare (radiologie, hematologie, serologie, bacteriologie,
antropologie etc.) si poate avea ca obiect :
- constatare sexului, virginitatii, capacitatii sexuale, varstei, conformatiei sau dezvoltarii fizice, identitatii fizice, precum si a elementelor necesare stabilirii filiatiei ;
- constatarea starilor de boala, a leziunilor traumatice a infirmitatilor si a capacitatii de munca legate de aceste stari ;
- constatarea starii obstetricale (sarcina, viduitate, avort, nastere, lehuzie etc.) ;
- alte examinari cerute de organele in drept.
Expertiza poate avea ca obiect si constatarea starii psihice (normale sau patologice) “.
Practica
ne consemneaza o procedura foarte greoaie a institutiilor de medicina
legala si, de altfel, foarte multe erori cu privire la examenele
medico-legale care se intocmesc de catre acestea. In cadrul aceluiasi
text de lege la articolul 40 este mentionat un alt aspect important :
“Persoanele aflate in stare de retinere sau detinere se vor examina in
prezenta personalului de paza de acelasi sex. Minorii vor fi examinati
in prezenta unuia dintre parinti sau a tutorelui, iar in lipsa acestora
in prezenta unui membru major al familiei, de acelasi sex cu minorul.
Persoanele internate in spitale se vor examina in prezenta medicului
care are in ingrijirea sa bolnavul.”
Dupa
cum se observa, din aceste texte de lege, reiese obligatia prevazuta in
cazul minorilor retinuti sau condamnati de a fi insotiti la institutele
de medicina legala in vederea unor expertize de unul din parinti. De
altfel, practica a demonstrat ca examinarea medico-legala nu este
eficienta in prezenta personalului de paza, iar rezultatul expertizei nu
poate fi exact avand in vedere faptul ca, minorul poate fi speriat
datorita faptului ca este in stare de arest, avad catuse la maini, este
socat si nu intelege ce se intampla cu el, iar explicatiile referitoare
la situatia in care se afla, daca I se dau, nu pot fi intelese de catre
un copil, examinarea facandu-se repede, in fata unui reprezentant al
pazei. In prezent, Ordonanta de Guvern 1/2000 abroga Decretul 446/1966,
insa regulamentul de aplicare si normele metodologice la aceasa
Ordonanta nu au aparut inca, prezumandu-se ca, pana la publicarea
Regulamentului de aplicare a O.G. 1/2000 sunt aplicabile vechile
dispozitii.
O alta etapa o reprezinta sanctionarea.
Articolul
100 C.P. prevede ca : “fata de minorul care raspunde penal se poate lua
o masura educativa sau se poate aplica o pedeapsa. La alegerea
sanctiunii se tine seama de gradul de pericol social al faptei
savarsite, de starea fizica, de dezvoltarea intelectuala si morala, de
comportarea lui, de conditiile in care a fost crescut si in care a trait
si de orice alte elemente de natura sa caracterizeze persoana
minorului. Pedeapsa se aplica numai daca se apreciaza ca luarea unei
masuri educative nu este suficienta pentru indreptarea minorului.”
Datorita
faptului ca anchetele sociale nu ofera date suficiente, iar procesul se
poate judeca in lipsa unor persoane care pot sa ofere aceste date
(articolul 484 aliniat 4), instanta nu are datele necesare pentru a
aprecia corect persoana minorului in scopul aplicarii unei sanctiuni
potrivite, in raport cu dezvoltarea fizica, morala si educativa a
acestuia.
Ca masuri educative, Codul Penal roman prevede un numar de 4 masuri, grupate cate doua. Primele doua, mustrarea (prevazuta de articolul 102 C.P.) si libertatea supravegheata (prevazuta de articolul 103 C.P.) prezinta avantajul ca nu afecteaza starea de libertate a minorului,
celelalte doua, internarea intr-un centru de reeducare (prevazuta de articolul 104 C.P.) si internarea intr-un institut medical educativ (prevazuta
de articolul 105 C.P.) presupunand ingradirea starii de libertate a
minorului. Alaturi de aceste 4 masuri educative, articolul 109 C.P.
prevede ca masuri ce pot fi aplicate minorului, inchisoarea sau amenda,
cu mentiunea ca limitele acestora se reduc la jumatate. Deasemenea, tot
in acest text de lege, la urmatoarele aliniate se prevede ca pedepsele
complementare nu se aplica minorului, iar condamnarile pentru faptele
savarsite in timpul cat sunt minori nu atrag incapacitati sau decaderi.
Avand
in vedere ca masurile educative sunt rar aplicate, voi trata doar
masurile privative de libertate, acestea necesitand o mai mare atentie.
In
Romania, in prezent unitatile de detentie pentru minori sunt in numar
de trei, toate in subordinea Directiei Generale a Penitenciarelor.
Astfel avem o inchisoare pentru minori la Craiova si doua centre de
reeducare pentru minori, unul la Tichilesti (langa Braila), cel de-al
doilea la Gaesti (langa Pitesti).
Aceste
centre de reeducare pentru minori sunt de fapt unitati militare cu o
structura similara cu cea a unui penitenciar, avad atat personal militar
cat si civil. Capacitatea acestor centre de minori este de aproximativ
2000 de locuri, insa pe langa fiecare astfel de centru sunt cazati in
pavilioane separate, si un numar de adulti care indeplinesc anumite
activitati gospodaresi. In ceea ce priveste regimul de paza, nu exista
nici o diferenta intre centrele pentru minori si inchisori, directorul
fiind civil iar loctiitorul acestuia este responsabilul cu paza.
Pozitionarea geografica a celor doua centre (distanta mare si faptul ca
nu sunt pe artere principale de trafic) face dificil accesul familiilor
la copii aflati in aceste centre. Pentru eliminarea acestor neajunsuri,
pentru minorii condamnati la pedeapsa cu inchisoarea, s-a luat masura
ca acestia sa poata executa pedeapsa si in inchisorile pentru adulti, in
sectii separate.
Spre
deosebire de masura internarii intr-un centru de reeducare unde
pedeapsa nu este determinata, ea putand dura pana la implinirea varstei
de 18 ani, pedeapsa cu inchisoarea se aplica pe o perioada determinata
de timp, prin hotarare definitiva. Copilul poate beneficia de liberarea
conditionata in conformitate cu prevederile C.P.(conform articolului 59
C.P., dupa executarea a 2/3 din pedeapsa pentru pedepsele pana la 10
ani).
In
contextul celor aratate mai sus, in practica se intalnesc multe
situatii cand avocatii copiilor solicita aplicarea unei pedepse cu
inchisoarea in locul unei masuri educative, pentru ca minorul sa poata
beneficia de liberarea conditionata, in acest mod perioada de privare de
libertate fiind mult mai redusa decat daca i s-ar aplica o masura
educativa caz in care ar trebui sa stea in centrul de reeducare pana
si-ar insusi un minim de pregatire scolara sau profesionala sau cel
putin pana la implinirea varstei de 18 ani. Legea 18/1990 prin care
Romania ratifica Conventia Natiunilor
Unite
cu privire la Drepturile Copilului stipuleaza in articolul 40 (3) ca :
“Statele sa ia masuri, de fiecare data cand este posibil si de dorit
pentru a
trata
acesti copii fara a recurge la procedura judiciara, fiind totusi inteles
ca drepturile omului si garantiile legale trebuie respectate in mod
deplin.”
Articolul
40 (4) al aceluiasi text de lege prevede deasemenea ca : “ Va fi
prevazuta o intreaga gama de dispozitii referitoare in special la
ingrijire, orientare si supraveghere, la indrumare, probare, plasament
familial, programe de educatie generala si profesionala si la solutii,
altele decat cele institutionale, pentru a asigura copiilor un tratement
in intelesul bunastarii lor si proportional cu situatia lor si cu
infractiunea savarsita.”
Cu
toate acestea, legislatia romana nu prevede astfel de dispozitii
referitoare la asigurarea unui tratament special adecvat necesitatilor
copilului, fara a fi nevoie sa se recurga la procedura judiciara. O
caracteristica de baza a acestor masuri privative de libertate o
reprezinta durata acestora. Referiri la perioada de timp pentru care
se poate aplica o masura educativa sau o pedeapsa pentru un minor gasim
in Legea 18/1990 unde, in prevederile articolului 37 gasim : “ Statele
parti vor veghea ca :nici un copil sa nu fie privat de libertate in mod
ilegal sau arbitrar. Arestarea, detinerea sau intemnitarea unui copil
trebuie sa fie conforma cu legea si nu va fi decat o masura extrema si
va fi cat mai scurta posibil.” Articolul 106 C.P. prevede : “Masurile
prevazute la articolele 104 si 105 se iau pe timp nedeterminat insa nu
pot dura decat pana la implinirea varstei de 18 ani. La data cand
minorul devine major, instanta poate dispune prelungirea internarii pe o
perioada de cel mult 2 ani daca aceasta este necesara pentru realiuarea
scopului internarii.”
Aceste
prevederi sunt insa in contradictoriu, si, in conformitate cu articolul
20 aliniat 2 din Constitutia Romaniei, reglementarile internationale la
care Romania este parte au prioritate fata de legile interne in caz de
neconcordanta, de unde reiese ca o masura nu poate fi aplicata pe o
perioada de timp nedeterminata in cazul unui minor.
Cu
toate acestea, in practica curenta, exista cazuri de minori care au
fost condamnati la varsta de 14 ani si tinuti intr-un centru de
reeducare pana la 18 ani (in unele cazuri chiar pana la 20 de ani) , in
acest mod incalcandu-se prevederile Legii 18/1990.
In
afara de durata masurilor, o alta problema o constituie conditiile de
detentie. Acestea sunt guvernate de principiul separarii copiilor de
adulti, principiu enuntat si in articolul 37 din Legea 18/1990 care
prevede ca : “Orice copil privat de libertate trebuie sa fie tratat cu
omenie si cu respect datorat demnitatii umane si de o maniera care sa
tina seama de nevoile personale generate de varsta sa. In special,
orice copil privat de libertate va fi separat de adulti, in afara de
cazul in care se considera preferabil sa nu fie separati, in interesul
suprem al copilului. Acesta are dreptul de a fi contactat de familia sa
prin corespondenta si prin vizite, in afara unor cazuri exceptionale.”
Acest
principiu este reglementat si de Legea 23/1969 in articolul 3 unde se
specifica criteriile de separatiune, precum si dreptul la intimitate,
accesul la ingrijire medicala, accesul la hrana adecvata, la haine, la
educatie si activitati recreative, dar si accesul la familie, contactul
cu lumea exterioara si pregatirea pentru libertate.
In continuare ne vom opri asupra unor masuri de protectie alternative.
Potrivit
articolului 19 din Legea 18/1990 :”Statele parti vor lua toate masurile
legislative, administrative, sociale si educative corespunzatoare
pentru protejarea copilului impotriva oricaror forme de violenta,
vatamare sau de abuz fizic sau mental, de abandon sau de neglijenta, de
rele tratamente sau de exploatare, inclusiv violenta sexuala, in timpul
cat se afla in ingrijirea parintilor sau a unuia dintre ei, a
reprezentantilor sai legali sau a oricarei persoane careia I-a fost
incredintat.
Aceste
masuri de protectie vor cuprinde, dupa cum se va conveni, proceduri
eficiente pentru stabilirea de programe sociale vizand furnizarea de
sprijin necesar copilului si celor carora le-a fost incredintat precum
si alte forme de prevenire, in vederea identificarii, raportarii,
anchetarii, tratarii si urmaririi pentru cazurile de rele tratamente
aplicabile minorului descrise mai sus si vor cuprinde, deasemenea, si
proceduri de interventie judiciara.”
Practica
insa ne consemneaza ca nu exista nici un program de reabilitare sociala
pentru acesti copii, care sa se poata macar compara cu programele din
strainatate, si care acolo sunt normale ; faptul ca exista numai aceste
forme de reeducare denota o atitudine fata de copilul delincvent prin
faptul ca a comis o infractiune sau este suspect, nu mai este protejat,
din momentul in care a dovedit ca este rau el nemaibeneficiind de nimic ;
atitudinea fata de copii infractori este mai dura fata de adultii
infractori. In Romania, tinerii nu se bucura de respect din partea
adultilor si, cu atat mai mult cand copilul este suspect de o
infractiune el isi pierde si ultima picatura de respect. Paradoxal este
faptul ca cel care hotaraste unde ajunge minorul suspect de infractiune
este agentul constatator (politistul de teren). Acest lucru genereaza o
serie de intrebari de genul : Sunt ei oare pregatiti sa raspunda de
soarta unui copil?, Sunt ei oare abilitati de lege sa faca lucrul acesta
? Din pacate, abuzurile savarsite de acestia sunt necontrolabile,
politia negand intotdeauna aceste fapte si nu avem la indemana decat
marturia victimelor.
Cadrul legal pentru copii este aproximativ, extrem de neclar.
Educatia este efectul complex care se formeaza de-a lungul timpului,
tot ceea ce I se intampla fiind educativ pentru el. In cazul in care
experientele lui in legatura cu institutiile statului sunt dominate de
arbitrar si violenta acesta va invata odata pentru totdeauna ca statul
este violent.
Actiunea
justitiei asupra unui tanar care este suspectat de ceva, trebuie sa fie
clara, simpla, coerenta si justa, pentru ca exercitiul justitiei sa
devina un argument pentru ca acel copil sa redevina social, adica pentru
a se evita pedepsirea lui de mai multe ori pentru aceeasi fapta, pentru
a nu fi
arestat
pentru o perioada indelungata de timp si pentru a intelege ceea ce I se
intapla, in caz contra acesta nedevenind niciodata pro-social.
Din
nefericire insa, aceste premize nu sunt realizabile, sistemul existent
incurajand dezvoltarea infractorului, a caracterului infractional, al
comportamentului antisocial al tanarului.
In
concluzie, practica ne arata ca minorii internati in centrele de
reeducare si puscariile pentru minori se confrunta de foarte multe ori
cu grave incalcari ale drepturilor lor, exostand posibilitatea ca cineva
sa ramana in custodie foarte mult timp pana la pronuntarea pedepsei.
Pe
langa toate aceste aspecte anterior enuntate, mai exista si problema
economica a ineficientei acestor masuri, privarea de libertate fiind
foarte costisitoare si foarte putin eficienta la o analiza
cost/beneficiu. Tinand cont de toate acestea, pentru o reducere a
problemelor ridicate de tratamentul infractorilor minori, se impun o
serie de masuri, cum ar fi :
- dezvoltarea de programe de popularizare a drepturilor copilului atat in randul minorilor delincventi cat si al cadrelor ce lucreaza in locurile de detentie ;
- dezvoltarea de alternative viabile la pedepsele cu inchisoarea si sensibilizarea instantelor in privinta acestor probleme ;
- crearea unor case de arest preventiv pentru minori, care sa apartina de primarii sau sa fie in subordinea Minsterului de Justutie ;
- desfiintarea centrelor de reeducare de tip mamut ;
- modificarea legislatiei in vigoare, mai exact a Codului Penal, Codului de Procedura Penala, a Decretului 575/1972, introducerea Legii probatiunii si aplicarea acesteia de indata, iar pentru retinerea de 24 de ore la sediul politiei sa existe si sa fie solicitat de indata serviciul de asistenta sociala de urgenta.
In
incheierea acestui material pentru o mai buna intelegere a modului in
care se respecta drepturile copiilor delincventi care raspund penal in
Romania, voi face o descriere a conditiilor de detinere precum si a
educatiei oferite in Centrele de Reeducare a Minorilor din Romania .
Dupa
cum am aratat si mai inainte, in tara noastra functioneaza doar doua
astfel de institutii, una la Tichilesti (Braila) iar cealalta la Gaiesti
(Pitesti).
Accesul
la centrul de la Tichilesti este foarte dificil, neexistand acces
direct cu trenul ori cu mijloacele de transport in comun, fapt ce
influenteaza in mod indirect contactul copiilor institutionalizati aici
cu famiile lor. Accesul este destul de greoi si in cazul centrului de la
Gaiesti, si de aceea, o practica destul de des intalnita este
condamnarea minorilor la pedepse cu inchisoarea, pedepse cerute in multe
din cazuri chiar de catre avocatul apararii, deoarece aceste pedepse
pot fi executate in locuri de detentie apropiate de domiciliul
minorului. Proximitatea domiciliului de locul de detentie constituie,
in cazul majoritatii copiilor aflati in centrele de reeducare,
principala conditie de contact cu familia, acest lucru in situatia
in care familiile acestora nu-si pot permite sa stabata tara cu trenul sau cu masina pentru a-si vizita copii.
Aceste
centre nu se deosebesc de o inchisoare, fiind institutii militarizate,
cu paza continua, 24/24 de ore, cu gratii la ferestre, deplasarea
minorilor intr-un astfel de centru fiind posibila doar cu insotitor,
dormitoarele sunt la comun, copii sunt inchisi pe timpul noptii iar in
ceea ce priveste alimentatia , nu exista prevederi referitoare la o
hrana adecvata, necesara copilului, lucru ce este insa posibil an cadrul
unei unitati penitenciare (unde detinutii minori se pot bucura de
anumite avantaje) etc.
Un
alt dezavantaj prezentat de militarizarea acestor institutii il
reprezinta faptul ca personalul nu se poate adapta la fluctuatia
problematicii minorilor si nu este instruit in acest sens.
Care este atunci scopul masurii educative ?
Cum se poate realiza acest scop ?
Cum se poate educa, reeduca un minor intr-o inchisoare ?
In
baza Decretului 575/1972 (art.21.), in cazul in care un minor internat
intr-un C.R.M. fuge din institutie, aceasta constituie abatere
disciplinara si se sanctioneaza cu separarea in sectii cu regim
restrictiv, asta in conditiile in care, pentru un minor ce executa
pedeapsa cu inchisoarea, fuga din aceasta institutie constituie
infractiunea de evadare si se sanctioneaza in conditiile art.269 C.P. ca
infractiune de sine statatoare.
In
cazul in care un copil fuge dintr-un C.R.M., nu se poate trage foc de
arma pentru a-l impiedica, lucru ce este insa posibil in cazul unui
copil ce executa pedeapsa in inchisoare.
Acest
aspect poate crea probleme in cadrul Penitenciarului pentru Tineri de
la Craiova unde sunt si minori internati in baza art.104 C.P., iar in
cazul in care unul dintre acestia fuge ori incearca sa fuga, cei ce
asigura paza locului de detinere nu au de unde sa cunoasca daca acesta
executa o pedeapsa privativa de libertate ori o masura educativa, pentru
a folosi sau nu focul de arma.
O
alta diferenta intre regimurile ce se aplica copiilor internati in
aceste centre vis-à-vis de regimul aplicat celor din inchisori este
aceea ca, in cazul in care dau dovezi temeinice de indreptare, au o
comportare buna, au rezultate bune la invatatura si sunt staruitori in
munca, li se pot acorda ca drept recompense, invoiri in perioada
vacantelor scolare pentru a-si vizita familiile (art.22 alin.1, lit .f
din Decretul 545/72 ), lucru ce nu este posibil in cazul copiilor
detinuti in penitenciare.
In
legatura cu educatia in Centrele de Reeducare a Minorilor . In aceste
institutii, minorii sunt repartizati pe clase, in functie de pregatirea
pe care o au acestia. Acest fapt prezinta insa dezavantajul ca in
aceeasi clasa pot fi intalniti copii cu virste cuprinse intre 14 si 18
ani, unii foarte dezvoltati din punct de vedere fizic, lucru ce conduce
in mod inevitabil la altercatii, avand loc abuzuri.
Decretul 545/72 prevede :
- Art.5- “Centrele de reeducare vor desfasura o activitate educativa in vederea pregatirii temeinice a minorilor pentru munca si viata, dezvoltarii la acestia a spiritului de disciplina, a respectului fata de lege si normele de convietuire sociala, crearii unei opinii inaintate fata de cei ce incalca acest norme.”
- Art.6-“Activitatea instructiv-educativa si de calificare profesionala de centrele de reeducare se organizeaza si se desfasoara dupa dispozitiile legale privind invatamantul in Romania.”
- Art7- “Centrele de reeducare intocmesc programe pentru desfasurarea activitatii minorilor, in care stabilesc orele pentru invatamant, practica in atelierele de calificare, pregatirea lectiilor, activitatile educative, culturale, sportive, administrativ-gospodaresti si timpul pentru recreere si somn.”
- Art.8(2)- “in scolile si cursurile din cadrul centrelor de reeducare, clasele sunt formate di 15-20 elevi, fiecare clasa avand cate un educator.”
- Art.12- “planurile de invatamant si programele scolare pentru invamantul general obligatoriu la cursurile de zi, precum si invatamantul profesional, vor fi cele ale scolilor sau cursurilor similare. Planurile de invatamant si programele scolare pentru invatamantul general obligatoriu la cursurile serale si fara frecventa, precum si planurile de invatamant si programele scolare pentru cursurile de calificare, se vor elabora de Ministerul de Justitie, cu consultarea Ministerului Educatiei si Invatamantului.”
Din
aceste prevederi tragem concluzia ca in centrele de reeducare activeaza
educatori care efectueaza pregatirea scolara si nu numai, a minorilor
care executa o masura educativa intr-un centru de reeducare. Acesti
educatori sunt profesori sau invatatori intr-o scoala obisnuita, care
desfasoara ore de alfabetizare sau ore dupa programa generala de
invatamant.
Avandu-se
in vedere ca acesti copii reprezinta totusi o categorie aparte, ar fi
de preferat ca de educarea lor sa se ocupe si persoane specializate, cu
aptitudini sociale si pregatire speciala, buni pedagogi. In sprijinul
acestei afirmatii aduc ca argument faptul ca tinerii delicventi nu
beneficiaza de o evaluare psihologica si pedagogica corespunzatoare si
nici de un curriculum educational adecvat nevoilor si posibilitatilor
lor.
Desi
in articolul 5 al Decretului 545/72 este stipulat ca centrele de
reeducare au ca drept scop reeducarea acestor copii, in realitate,
functia custodiala are prioritate, iar cea de educare si reeducare este
subsidiara acesteia.
Acest
lucru il putem observa si daca studiem Regulamentul de Ordine
Interioara al Inchisorii pentru Tineri-Craiova, unde gasim programul
unei zile in acest asezamant . Astfel :
- 5.30 desteptarea ;
- 5.30 - 7 programul de dimineata (toaleta, aranjarea tinutei, masa de dimineata etc) ;
- 7-7.30 apelul de dimineata ;
- 7.30 – 12.30 activitati de scolarizare, de calificare, cultural-educative si sportive ;
- 12.30 – 13 schimbarea turei cadrelor didactice si servitul mesei de pranz;
- 13 – 18 activitati de scolarizare, de calificare, cultural-educative si sportive;
- 18 – 19 predarea efectivelor si servitul mesei de seara ;
- 19 – 19.30 apelul de seara ;
- 19.30 – 21.30 program de seara (cititul presei, program TV, intretinerea tinutei, timp la dispozitia minorilor) ;
- 21.30 stingerea ;
Asa
pare sa se desfasoare o zi la centrul de reeducare, insa, in practica,
activitatile cultural-educative mentionate lipsesc cu desavarsire, cele
sportive sunt rare si numai acolo unde exista spatii ce pot fi folosite
ca terenuri de sport, iar activitatile de scolarizare se limiteaza la
cele strict legate de alfabetizare.
Conexa
cu aceste probleme este si cea ridicata de inregistrarea si depunerea
unor plangeri, ignoranta detinutilor fiind uneori incurajata de catre
administratia inchisorii, alte ori plangerile pierzandu-se in hatisul
administrativ.
Aceste
probleme sunt accentuate si de faptul ca functionarea acestor spatii
de detentie pentru minori se face in baza unor acte normative si legi
din anii ’60 si nici nu exista preocupari de aliniere a legislatiei
respective la nevoile si conditiile actuale.
Un
ultim aspect pe care doresc sa-l evidentiez este acela ca acesti copii
nu sunt cuprinsi in categoriile de copii de care se ocupa Agentia de
Protectie a Copilului, potrivit Ordonantei 34/1999.
Si asta in
contextul in care delicventa juvenila constituie un fenomen social
complex si grav prin consecintele sale negative, nu numai pentru
comunitate dar si pentru destinul ulterior al tanarului.